Eu...

Păpuşa din vitrină

Cedik — Sat, 27 Dec 2008 20:09:27 +0000

Păpuşica din vitrină
îmbrăcată-n crinolină,
Ne priveşte
şi zâmbeşte
iar copiii de pe stradă o privesc
şi îi zâmbesc,
îşi trag părinţii de mână şi spun:
“Mami, tati, o doresc!”
Intră atunci voioşi pe uşă
şi cumpără-n magazin,
direct de pe raftul plin,
o cutie cu-o păpuşă.
Poartă tot o crinolină,
le zâmbeşte
şi-i priveşte,
o privesc
şi îi zâmbesc
crezând că au ce-şi doresc,
însă nu-i cea din vitrină.

Fericirea

Cedik — Mon, 22 Dec 2008 14:21:38 +0000

Fericirea există. Am întâlnit-o într-o dimineaţă de joi când coborâse să îşi ia un pachet de ţigări. Am abordat-o timid la ieşirea din magazin şi am aflat de la ea că locuieşte în blocul cu patru etaje din stânga magazinului, că s-a despărţit recent de prieten şi că fumează câte două pachete de ţigări pe zi. M-a invitat la o cafea şi odată ajuns în locuinţa ei am constatat că are un apartament destul de normal. O masă, o canapea, un televizor şi un calculator plus alte câteva accesorii precum un frigider sau câteva scaune. Am făcut schimb de id-uri de mess la plecare şi m-a invitat să mai trec pe la ea dacă am timp.
Am mai vorbit de atunci de vreo două ori cu ea pe mess. Mi-a spus că se plictiseşte teribil şi că se simte ca o vedetă ofilită pe care nu o mai recunoaşte lumea pe stradă. Aparent, oamenii din ziua de azi parcă nu o mai cunosc. Odată, spunea ea, nu putea să iasă afară din casă fără a fi asaltată de admiratori iar acum a ajuns să îşi petreacă timpul vorbind pe mess şi lasând comentarii pe profilele altora de hi5.
Oricum… i-am dat ignore recent. Începuse să dea prea multe mass-uri. Am mai văzut-o pe la magazin cumpărându-şi doza zilnică de ţigări dar am preferat să mă feresc de ea. E cam stresantă.

Omul din oglindă

Cedik — Mon, 22 Dec 2008 09:51:05 +0000

Aveam o altă depresie.
M-am aşezat într-un colţ al camerei şi am început să plâng. Eram singur, nu avea cine să mă audă aşa că am continuat să plâng într-o tentativa destul de inutilă de a-mi vărsa durerea din suflet. Am continuat să plâng mai bine de un sfert de oră fără a ajunge la rezultatul dorit, fără a ajunge la acel moment culminant în care creierul, plictisit de smiorcăiala ta, îţi spală senzaţia de nefericire în valuri de hormoni. Nu era însă cazul de această dată dar existau şi alte metode de a mă elibera.
M-am ridicat din colţişorul meu şi am luat lama cu mine, după care m-am reîntors în ceea ce devenise bucăţica mea de lume. Admiram lama, îi admiram tăişurile şi petele de sânge rămase din alte dăţi şi am ajuns într-un final să îmi ridic tricoul. I-am pus tăişul pe piele, am putut simti îngusta porţiune de oţel gata să îmi secţioneze celulele în orice clipă iar la un moment dat am început să îmi sfâşii sistematic pielea.
Am continuat să repet procesul adăugând treptat mici tăieturi succesive pe orizontală şi diagonală până când am obţinut o cruce ce se întindea pe câţiva centimetrii buni din braţul meu deja plin de multe alte cicatrici. Am privit fascinat timp de câteva secunde sângele ce ieşea încet la suprafaţă strângându-se în jurul rănilor mai adânci. Ca de fiecare dată, vederea propriului meu sânge reuşea să mă calmeze într-un fel straniu. Nu a durat însă mult. Senzaţia de calm a dispărut repede şi am realizat sec că încep să devin din ce în ce mai depresiv şi capăt pe zi ce trece tot mai multe tendinţe masochiste de a-mi controla durerea din suflet prin durere fizică şi o fascinaţie morbidă de a-mi privi sângele cum se scurge. Eu nu eram aşa…
Am plecat către baie să îmi spal rana şi… deschizând uşa, mi-am văzut reflexia în oglindă. Preţ de o secundă m-am privit din exterior, fără să realizez că eu sunt acolo. Preţ de o secundă m-am privit ca o altă persoană şi m-am văzut prin ochii altei persoane. Preţ de o secundă mi-am văzut văzut chipul lipsit de zâmbet, cu buzele căzute, ochi plânşi şi obosiţi conturaţi de zeci de firicele de sânge ce îmi injectau ochii. Preţ de o secundă mi-am putut citi singur tristeţea de ochi. Preţ de o secundă m-am dedublat şi am fost simultan cel ce înţelege durerea celui ce suferă şi cel ce suferă şi preţ de o secundă am simţit că cineva mă înţelege.
Am dorit în acea clipă să mă pot strânge singur în braţe, să mă îmbrăţişez singur şi să îmi spun că totul va fi bine. Mi-am dorit să primesc un umăr pe care să pot plânge şi mi-am dorit să ofer un umăr pe care se poate plânge, mi-am dorit să fiu alinat şi să alinez durerea, să fiu înţeles şi să mă înţeleg.
Am plecat capul, am stins lumina şi am plecat iar spre colţişorul camerei. Am plâns iar minute bune dar de această dată am plâns pentru mine.
În acele momente nu mi-am dorit decât să mă pot îmbrăţişa singur.

Cioburi

Cedik — Sun, 21 Dec 2008 23:54:43 +0000

Beau amintiri expirate din sticlă pisată,
date pe gât dintr-un pahar cu buza ciobită
şi plin cu apă sarată,
beau amintiri ofilite,
în înghiţituri sorbite
din pahare ciobite
umplute cu apă din vase de lut,
le beau…
le dau pe gât…
Au gust neplăcut.

Beau amintiri veştejite
din pivniţe reci,
ce precum vinul te-ameţesc când sunt vechi,
sunt amintiri obosite,
ţinute în beci,
ce precum vinul se servesc când sunt reci,
le serveşti în pahar, iar paharu-l ciobeşti.

Din cioburi pisate
de pahare sparte,
distilezi amintiri şi le serveşti expirate.

Trebuia să facem multe

Cedik — Wed, 17 Dec 2008 22:29:32 +0000

Trebuia să facem multe, atât de multe încât nici noi nu le mai ştim pe toate.

Fericirea nu se măsoară în zâmbete

Şi atunci de ce?

Lasăţi mintea liberă, goleşte-o de gânduri şi de griji până când va ajunge atât de uşoară încât va pluti… Se va ridica în aer aesemenea unui balon cu aer cald iar tu o vei privi cum dispare printre nori.
Ajunsă printre nori, mintea ta va juca tenis cu tunetele şi fulgerele şi va sta la un pahar de stele cu luna, iar luna îţi va povesti ultima bârfă despre Marte şi Venus.
Va coborî de-acolo călare pe un fulg de nea, odată cu prima ninsoare, va coborî de-acolo încastrată într-o picătură de apă odată cu primul strop de ploaie şi va plana uşor la locul ei odată cu prima frunză moartă de toamnă.
Ajunsă la locul ei o vei încătuşa iar cu gânduri, o vei fereca în cufere grele de griji. Mintea ta va visa la vremurile în care plutea printre nori iar tu vei visa la vremurile în care mintea ta plutea printre nori şi te vei duce să cumperi două zâmbete. Unul pentru tine, unul pentru mintea ta. Dar ştii… zâmbetele se vând doar la kilogram iar fericirea se măsoară în litri.

Între timp stau şi privesc în gol. Încerc să simt ce nu simt şi să nu mai simt ce simt. Într-un final totul se reduce la apatie iar apatia se măsoară în zâmbete: nici unul.

And I can see you… riding trough the fields of sorrow…

Şi atunci de ce?
Pentru că odată…
Nu încerca să-i dai sens dacă nu există.

În gând

Cedik — Thu, 11 Dec 2008 15:09:17 +0000

Gând de noapte, gând de zi,
Gând ce-a fost, gând ce va fi,
Gând de azi şi gând de ieri,
aţi venit de nicăieri
şi-aţi plecat cu toate-n grabă.
Gând de-acum,
găsit pe stradă,
Gând pătat de fum şi scrum,
Gând de ploaie şi de vânt,
Gând de iarbă şi pământ,
aţi intrat toate-n mormânt.
Gând trist, lăcrimat încet,
Gând murdar şi gând secret,
Gând dorinţă, gând păcat,
Gând fals, gând adevărat,
Gând tăcut şi gând de zarvă,
Gânduri vechi plecate-n grabă,
Gânduri vechi duse-n mormânt,
ce au fost şi nu mai sunt,
Gând de gând, gândit în gând…

Şoaptă

Cedik — Sun, 07 Dec 2008 12:14:53 +0000

Mă privesc gândurile prin fereastra uitată deschisă azi-noapte,
mă privesc şi îmi şoptesc şoapte,
îmi urlă urlete,
iar la urmă de tot îmi zâmbesc zâmbete
şi-mi spun
că înainte obişnuiau să mă privească prin gaura cheii.
Îmi privesc gândurile prin fereastra închisă azi-dimineaţă,
stau strâmb dar le privesc drept în faţă,
şoapta lor şoaptă devine ţipată,
urletul urlet e urlat în şoaptă
şi zâmbetul zâmbet e acum o grimasă
căci uşa mea uşă e tot o fereastră
iar gaura cheii e casa mea casă.

Pasager

Cedik — Sat, 06 Dec 2008 20:11:01 +0000

Mă întorceam acasă cu trenul şi am trecut ca de obicei pe lânga acel loc unde liniile se împart în două. O pereche de şine continuă să meargă drept înainte aducându-mă cu un pas mai aproape de locul pe care îl numesc „acasă” în timp ce alta o ia în dreapta, descriind un veritabil arc de cerc. Am privit deseori acel drum ce se departe de fiecare dată rapid de mine însă până recent nu m-am gândit niciodată unde duce acel drum. Trist şi plictisit de acelaşi peisaj fad pe care aproape că îl ştiu pe de rost nu m-am putut abţine să nu mă gândesc cum ar fi dacă trenul şi-ar schimba brusc direcţia. Dacă în loc să urmeze aceeaşi banală linie dreaptă şi-ar fi mulat traiectoria pe acea curbă misterioasă şi ar fi început să mă ducă în alt loc. M-am gândit cu regret unde aş ajunge… Plictisitorul drum săptămânal aproape că primise o conotaţie poetică. Şi totuşi…
Acelaşi tren îmbătrânit, cu podele acoperite de coji de seminţe şi perdele jegoase şi-ar fi continuat drumul pe aceleaşi şine de oţel semiruginit, călăuzit de aceiaşi plopi goi şi dezolanţi iar eu m-aş holba la aceleaşi gunoaie ce continuă să zacă pe lângă calea ferată. Orice urmă de mister şi noutate pe care ar fi putut să o aibă ar fi putut să o aibă noul traseu ar fi pierit treptat pe măsură ce acea curbă s-ar fi pierdut în urma noastră. Iar la final… aş fi ajuns în o altă gară gri, populată de alţi oameni gri ce vin sau pleacă dintr-un alt oraş la fel de gri…
Până la urma nu contează drumul, cred că mai important e trenul în care te urci.

Cioburi de oglindă

Cedik — Fri, 28 Nov 2008 16:41:13 +0000

Cineva mi-a spus odată că ar exista o cameră plină cu cioburi de oglindă. Nu ştiu câţi s-au gândit vreodată la semnificaţia oglinzii. Sunt sute de superstiţii, care de care mai bizare şi mai stupide şi mai este desigur şi convingerea generală, care spune că o oglindă nu face decât să îţi arate ceea ce văd alţii. Amuzant este însă faptul că o oglindă face tocmai contrariul… Teribilul adevăr din spatele unei oglinzi este că te arată exact aşa cum eşti, pentru că te vezi prin proprii tăi ochi. În faţa unei oglinzi nu te poţi ascunde pentru că nu te poţi ascunde de tine însuţi. În faţa unei oglinzi nu poţi face pe deşteptul pentru că înăuntrul tău ştii cât de prost eşti. În faţa unei oglinzi nu te poţi preface că eşti atrăgător pentru că înăuntrul tău ştii cât de hidos eşti în spatele diverselor produse cosmetice. Nu…
Uneori ar fi plăcut să te poţi vedea prin ochii altora… Să poţi admira doar acele părţi din tine care ies la suprafaţă. Cu o oglindă însă lucrurile stau altfel…
Te uiţi… priveşti… conştientizezi şi nu poţi decât să speri că văd sau nu văd şi ceilalţi ceea ce vezi şi tu… O oglindă e înspăimântătoare pentru că îţi arată monstrul din tine pentru că înăuntrul nostru, în spatele măştilor pe care le expunem, zace câte un monstru. Ne-ar plăcea să ne arate un înger dar nu se poate… Asta e rolul celorlalţi, să vadă doar masca de înger de pe chipul monstrului…
Cineva mi-a spus odată că ar exista o cameră plină cu cioburi de oglindă. Poate că a spart-o cineva speriat de monstrul din sine, poate că s-a spart singură la vederea unui monstru a cărui hidoşenie era incredibil de imaginat, poate că s-a spart pur şi simplu accidental sau poate pentru că a văzut în sfârşit un înger şi nu a fost pregătită pentru lucrul acesta. Sau poate că o piatră aruncată nefast de un copil neastâmpărat a reuşit să pătrundă în camera. Sau poate că e altceva, oricum nu mai contează. Tot ce contează e că acum acea cameră e plină de cioburi de oglindă. Un lucru înspăimântător la o oglindă este că îţi arată adevăratul ego dar cel mai înspăimântator lucru este este că şi cioburile ei au aceeaşi calitate…
O cameră plină de cioburi de oglindă este o cameră plină de oglinzi tăioase. Intri desculţ şi te vezi brusc oglindit într-o infinitate de oglinzi şi vezi o infinitate de monştri holbându-se la tine din spatele lor. Te sperii şi începi să alergi prin cameră, călcând prin cioburi şi sfâşiindu-ţi tălpile. Te aşezi într-un final într-un colţ al camerei, plin de răni şi cu hainele însângerate. Toate cioburile sunt acoperite de sânge şi nu mai vezi nimic oglindindu-se în ele… După un timp, sângele se usucă. Nu ştiu dacă aţi observat, dar sângele uscat tinde să devină negru. E ca şi cum s-ar fi scurs tot răul din tine.

Pentru domnisoara empatica…

Mi-e somn

Cedik — Mon, 17 Nov 2008 20:39:19 +0000

Câteodată ţi-e lene să respiri, să ţii ochii deschişi, să gândeşti… ţi-e lene chiar şi să trăieşti.
Câteodată nu ai chef de nimic. Ţi-e silă de tot ceea ce te încojoară, ţi-e scârbă de tot ceea ce te înconjoară şi ai vrea să scapi de tot.
Îţi doreşti doar să stai. Să stai şi atât. Fără griji, fără stress, fără dorinţe şi dezămagiri, fără nimic. Pur şi simplu să exişti.
Îţi doreşti să ignori totul şi să te laşi purtat de val aşa că întinzi braţele, închizi ochii, iţi ţii respiraţia şi pentru câteva clipe timpul se opreşte în loc. Nu mai auzi nimic, nu mai vezi nimic, nu mai simţi nimic şi nu te mai gândeşti la nimic. Pentru câteva clipe doar exişti. După care îţi coborî mâinile, deschizi ochii şi începi să respiri.
O iei de la capăt.
Lenea, sila şi nepăsarea te învăluie iar dar nu îţi mai pasă.
…
Câteodată nu poţi să mai gândeşti. Câteva idei razleţe îţi aleargă prin cap fără să ţină cont de tine. Pare că ar fi prins viaţa şi acum au devenit independente de tine. Şi în timp ce ideile îţi aleargă prin cap tu nu poţi decât să le simţi acolo, dar nu poţi să le vezi, nu poţi să le conştientizezi. Eşti prea obosit şi închizi ochii.
Laşi capul în jos.
Laşi mâinile să îţi atârne pe lânga corp şi încetezi să mai gândeşti.

Mi-e somn.