Eu…

Trebuia să facem multe, atât de multe încât nici noi nu le mai ştim pe toate.

Fericirea nu se măsoară în zâmbete

Şi atunci de ce?

Lasăţi mintea liberă, goleşte-o de gânduri şi de griji până când va ajunge atât de uşoară încât va pluti… Se va ridica în aer aesemenea unui balon cu aer cald iar tu o vei privi cum dispare printre nori.
Ajunsă printre nori, mintea ta va juca tenis cu tunetele şi fulgerele şi va sta la un pahar de stele cu luna, iar luna îţi va povesti ultima bârfă despre Marte şi Venus.
Va coborî de-acolo călare pe un fulg de nea, odată cu prima ninsoare, va coborî de-acolo încastrată într-o picătură de apă odată cu primul strop de ploaie şi va plana uşor la locul ei odată cu prima frunză moartă de toamnă.
Ajunsă la locul ei o vei încătuşa iar cu gânduri, o vei fereca în cufere grele de griji. Mintea ta va visa la vremurile în care plutea printre nori iar tu vei visa la vremurile în care mintea ta plutea printre nori şi te vei duce să cumperi două zâmbete. Unul pentru tine, unul pentru mintea ta. Dar ştii… zâmbetele se vând doar la kilogram iar fericirea se măsoară în litri.

Între timp stau şi privesc în gol. Încerc să simt ce nu simt şi să nu mai simt ce simt. Într-un final totul se reduce la apatie iar apatia se măsoară în zâmbete: nici unul.

And I can see you… riding trough the fields of sorrow…

Şi atunci de ce?
Pentru că odată…
Nu încerca să-i dai sens dacă nu există.

Mă întorceam acasă cu trenul şi am trecut ca de obicei pe lânga acel loc unde liniile se împart în două. O pereche de şine continuă să meargă drept înainte aducându-mă cu un pas mai aproape de locul pe care îl numesc „acasă” în timp ce alta o ia în dreapta, descriind un veritabil arc de cerc. Am privit deseori acel drum ce se departe de fiecare dată rapid de mine însă până recent nu m-am gândit niciodată unde duce acel drum. Trist şi plictisit de acelaşi peisaj fad pe care aproape că îl ştiu pe de rost nu m-am putut abţine să nu mă gândesc cum ar fi dacă trenul şi-ar schimba brusc direcţia. Dacă în loc să urmeze aceeaşi banală linie dreaptă şi-ar fi mulat traiectoria pe acea curbă misterioasă şi ar fi început să mă ducă în alt loc. M-am gândit cu regret unde aş ajunge… Plictisitorul drum săptămânal aproape că primise o conotaţie poetică. Şi totuşi…
Acelaşi tren îmbătrânit, cu podele acoperite de coji de seminţe şi perdele jegoase şi-ar fi continuat drumul pe aceleaşi şine de oţel semiruginit, călăuzit de aceiaşi plopi goi şi dezolanţi iar eu m-aş holba la aceleaşi gunoaie ce continuă să zacă pe lângă calea ferată. Orice urmă de mister şi noutate pe care ar fi putut să o aibă ar fi putut să o aibă noul traseu ar fi pierit treptat pe măsură ce acea curbă s-ar fi pierdut în urma noastră. Iar la final… aş fi ajuns în o altă gară gri, populată de alţi oameni gri ce vin sau pleacă dintr-un alt oraş la fel de gri…
Până la urma nu contează drumul, cred că mai important e trenul în care te urci.

Once I made my monsters die. I’ve killed them all one night, I’ve killed them over one thousand times with over one thousand different methods, causing them over one thousand types of pain, yet they came back every time, over and over again until it suddenly stopped. At first I thought that I had finally managed to kill them, that they had finally grown tired of uselessly spawning over and over again and that they finally decided to remain dead or lacked to power to revive themselves.
I looked at their lifeless bodies as they were slowly disappearing and I said to myself: “I did it!”. As the morning sun’s light was entering my room, I smiled. I smiled for the first time in ages and I was happy, truly happy. No more pain, no more screams, no more nights spent crying, no more sadness, no more nothing. The monsters that once haunted me were gone and I was the one who killed them, using over one thousand different methods and causing them over one thousand types of pain.
I was free. I spent that day smiling and being careless, while I was doing optimistic future plans. I thought that I was finally able to see the light at the end of the tunnel but God… how wrong was I…
Ever since I can remember there were monsters haunting me. At first there were only a few but as time passed by, their numbers grew, bringing with them more and more pain, sorrow, bitterness and tears. My luck was that they were only coming during the night. I still don’t know how I overlooked that…
Once I made my monsters die. I’ve killed over one thousand times, with over one thousand methods, causing them over one thousand types of different pain but I’ve only managed to show them over one thousand new methods to torture me because the only reason they had previously disappeared was because morning came.
I learned a valuable lesson back then. You cannot kill your monsters and fighting them will only make them stronger. After killing them over one thousand times with over one thousand different methods and causing them over one thousand types of pain, they became so resistant that now they come to haunt me during the day too. They aren’t afraid of the sun’s light anymore.
Once I thought I could make my monsters die. How foolish of me… If I were that strong I wouldn’t have monsters haunting me in the first place.