Eu…

Aveam o altă depresie.
M-am aşezat într-un colţ al camerei şi am început să plâng. Eram singur, nu avea cine să mă audă aşa că am continuat să plâng într-o tentativa destul de inutilă de a-mi vărsa durerea din suflet. Am continuat să plâng mai bine de un sfert de oră fără a ajunge la rezultatul dorit, fără a ajunge la acel moment culminant în care creierul, plictisit de smiorcăiala ta, îţi spală senzaţia de nefericire în valuri de hormoni. Nu era însă cazul de această dată dar existau şi alte metode de a mă elibera.
M-am ridicat din colţişorul meu şi am luat lama cu mine, după care m-am reîntors în ceea ce devenise bucăţica mea de lume. Admiram lama, îi admiram tăişurile şi petele de sânge rămase din alte dăţi şi am ajuns într-un final să îmi ridic tricoul. I-am pus tăişul pe piele, am putut simti îngusta porţiune de oţel gata să îmi secţioneze celulele în orice clipă iar la un moment dat am început să îmi sfâşii sistematic pielea.
Am continuat să repet procesul adăugând treptat mici tăieturi succesive pe orizontală şi diagonală până când am obţinut o cruce ce se întindea pe câţiva centimetrii buni din braţul meu deja plin de multe alte cicatrici. Am privit fascinat timp de câteva secunde sângele ce ieşea încet la suprafaţă strângându-se în jurul rănilor mai adânci. Ca de fiecare dată, vederea propriului meu sânge reuşea să mă calmeze într-un fel straniu. Nu a durat însă mult. Senzaţia de calm a dispărut repede şi am realizat sec că încep să devin din ce în ce mai depresiv şi capăt pe zi ce trece tot mai multe tendinţe masochiste de a-mi controla durerea din suflet prin durere fizică şi o fascinaţie morbidă de a-mi privi sângele cum se scurge. Eu nu eram aşa…
Am plecat către baie să îmi spal rana şi… deschizând uşa, mi-am văzut reflexia în oglindă. Preţ de o secundă m-am privit din exterior, fără să realizez că eu sunt acolo. Preţ de o secundă m-am privit ca o altă persoană şi m-am văzut prin ochii altei persoane. Preţ de o secundă mi-am văzut văzut chipul lipsit de zâmbet, cu buzele căzute, ochi plânşi şi obosiţi conturaţi de zeci de firicele de sânge ce îmi injectau ochii. Preţ de o secundă mi-am putut citi singur tristeţea de ochi. Preţ de o secundă m-am dedublat şi am fost simultan cel ce înţelege durerea celui ce suferă şi cel ce suferă şi preţ de o secundă am simţit că cineva mă înţelege.
Am dorit în acea clipă să mă pot strânge singur în braţe, să mă îmbrăţişez singur şi să îmi spun că totul va fi bine. Mi-am dorit să primesc un umăr pe care să pot plânge şi mi-am dorit să ofer un umăr pe care se poate plânge, mi-am dorit să fiu alinat şi să alinez durerea, să fiu înţeles şi să mă înţeleg.
Am plecat capul, am stins lumina şi am plecat iar spre colţişorul camerei. Am plâns iar minute bune dar de această dată am plâns pentru mine.
În acele momente nu mi-am dorit decât să mă pot îmbrăţişa singur.

Azi a venit şutul numărul doi. Yay…
Se spune că orice şut în fund reprezintă un pas înainte. Hmm… dacă e să o luam aşa, înseamnă că primul şut m-a propulsat vreo câţiva kilometri in faţă. Şi am mai avansat şi azi puţin… Ce te faci însă dacă acei paşi înainte te aduc mai departe de marginea prăpăstiei? Sau dacă te fac să îţi schimbi direcţia către ea?
Aiurea…
Până la urmă, un şut în fund e un şut în fund. Şi doare. Doare ca naiba.
Aştept să vină al treilea…

*

Apropo… Am ajuns acasă, acum pot scoate masca. Devenise obositoare spre sfârşit…
Ce bine este să fii singur şi să nu te vadă nimeni.

„Fluieri?” mă întrebă ea.

„Nu fluieri, greieri.”

„Te întrebam dacă fluieri…”

„Nu greier, flutur”, i-am răspuns eu.

Era fosta mea prietenă. O visasem recent. Am visat că mă săruta pe gât. În realitate însă eram doar prieteni. Amici. Cred… lucrurile între noi nu s-au terminat niciodată într-un mod clar, poate că încă am fi dorit amândoi să mai încercăm odată. Cine ştie…

Uneori, îmi place să fac lumea să se mire, cum făcusem mai devreme. Jocuri de cuvinte scornite din senin, replici fară noimă menite să şocheze, reacţii imprevizibile. Mă amuză reacţia lor. Mă amuză să văd cum într-o singură clipă tot ceea ce credeau că ştiu despre mine se zdruncină.

„Huh?”

„Ce e cu tine?”

„Eşti bine? Ce ai?”

Mi-a plăcut dintotdeauna să mă joc cu minţile oamenilor sau măcar să cred că ma joc cu minţile oamenilor. Îmi place să fiu, să par mai bine zis, previzibil. Să las oamenii să îşi formeze o părere despre mine, să creadă că mă cunosc, că ştiu cine sunt, cum gândesc, cum reacţionez după care, fără un motiv anume, săii fac să pună la îndoială tot ceea ce credeau că ştiu despre mine.

„Nu te mai cunosc…”

Ştiu. Nici măcar nu m-ai cunoscut vreodată. Nu cred că am lăsat pe nimeni să mă cunoască. E mai interesant aşa.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se duce totul de râpă.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, simt cum începe să mă cuprindă apatia. O, dulcea apatie, dulcea nepăsare, dulcea lipsă a sentimentelor. Iei cu tine durerea mea dar unde o duci? O ştergi? Îmi vindeci rănile? O ascunzi până pleci?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se mai rupe o bucată din mine. Se rupe, sau dispare, sau nu o mai văd eu, sau se ascunde? Nu ştiu… dar nu mai e acolo. Unde se duce? Ce se întâmplă cu ea? Ce se întâmpla cu mine?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, simt că mă schimb. Mă schimb şi devin altul, mă transform în altul, mi se pare că sunt altul sau pur şi simplu sunt înlocuit încet, încet de o altă persoană? Nu ştiu. Cine e această persoană? Sunt tot eu? Nu ştiu.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, totul se schimbă. Mi se pare că se schimbă sau chiar se schimbă? Nu ştiu… conteaza? Simt că se schimbă, acesta e esenţialul.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se întâmplă ceva. E bine? E rău? Nu ştiu, dar nu îmi doresc să se întâmple nimic. E ceva rău în ceea ce mă priveşte. În ceea ce îi priveşte pe alţii… nu ştiu, poate că sunt fericiţi. Nu-mi pasă.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, o iau razna. Sau simt că o iau razna. Sau am luat-o deja razna şi acum conştientizez. Conteaza?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se duce totul de râpă. Nu putem trăi în trecut?

O bucată de hârtie, o lacrimă, o frunză uscată, un strop de ploaie. O adiere, o şoaptă, un sărut, o atingere. O lamă, un strop de sânge, o rană, nimic.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, ne scufundăm în abis. Sau mă scufund doar eu. Conteaza?

Ieri nu era aşa iar ziua de mâine nu aduc nimic bun. Încet, încet, totul se duce de râpă. Sau poate aşa mi se pare mie. Deşi… cine sunt eu până la urmă? Sunt cel de ieri? Cel de azi? Cel de mâine? Sunt toţi acei „eu” la un loc? Sau… nu sunt nici unul. Sunt doar un nimic fară formă care trece de la un „eu” la altul, fară să lase nimic în urmă decat o dâră de „eu”-uri folosite. Contează?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, începe să nu mai conteze. Decât puţin… azi puţin, mâine puţin…