Eu…

Fericirea există. Am întâlnit-o într-o dimineaţă de joi când coborâse să îşi ia un pachet de ţigări. Am abordat-o timid la ieşirea din magazin şi am aflat de la ea că locuieşte în blocul cu patru etaje din stânga magazinului, că s-a despărţit recent de prieten şi că fumează câte două pachete de ţigări pe zi. M-a invitat la o cafea şi odată ajuns în locuinţa ei am constatat că are un apartament destul de normal. O masă, o canapea, un televizor şi un calculator plus alte câteva accesorii precum un frigider sau câteva scaune. Am făcut schimb de id-uri de mess la plecare şi m-a invitat să mai trec pe la ea dacă am timp.
Am mai vorbit de atunci de vreo două ori cu ea pe mess. Mi-a spus că se plictiseşte teribil şi că se simte ca o vedetă ofilită pe care nu o mai recunoaşte lumea pe stradă. Aparent, oamenii din ziua de azi parcă nu o mai cunosc. Odată, spunea ea, nu putea să iasă afară din casă fără a fi asaltată de admiratori iar acum a ajuns să îşi petreacă timpul vorbind pe mess şi lasând comentarii pe profilele altora de hi5.
Oricum… i-am dat ignore recent. Începuse să dea prea multe mass-uri. Am mai văzut-o pe la magazin cumpărându-şi doza zilnică de ţigări dar am preferat să mă feresc de ea. E cam stresantă.

Cineva mi-a spus odată că ar exista o cameră plină cu cioburi de oglindă. Nu ştiu câţi s-au gândit vreodată la semnificaţia oglinzii. Sunt sute de superstiţii, care de care mai bizare şi mai stupide şi mai este desigur şi convingerea generală, care spune că o oglindă nu face decât să îţi arate ceea ce văd alţii. Amuzant este însă faptul că o oglindă face tocmai contrariul… Teribilul adevăr din spatele unei oglinzi este că te arată exact aşa cum eşti, pentru că te vezi prin proprii tăi ochi. În faţa unei oglinzi nu te poţi ascunde pentru că nu te poţi ascunde de tine însuţi. În faţa unei oglinzi nu poţi face pe deşteptul pentru că înăuntrul tău ştii cât de prost eşti. În faţa unei oglinzi nu te poţi preface că eşti atrăgător pentru că înăuntrul tău ştii cât de hidos eşti în spatele diverselor produse cosmetice. Nu…
Uneori ar fi plăcut să te poţi vedea prin ochii altora… Să poţi admira doar acele părţi din tine care ies la suprafaţă. Cu o oglindă însă lucrurile stau altfel…
Te uiţi… priveşti… conştientizezi şi nu poţi decât să speri că văd sau nu văd şi ceilalţi ceea ce vezi şi tu… O oglindă e înspăimântătoare pentru că îţi arată monstrul din tine pentru că înăuntrul nostru, în spatele măştilor pe care le expunem, zace câte un monstru. Ne-ar plăcea să ne arate un înger dar nu se poate… Asta e rolul celorlalţi, să vadă doar masca de înger de pe chipul monstrului…
Cineva mi-a spus odată că ar exista o cameră plină cu cioburi de oglindă. Poate că a spart-o cineva speriat de monstrul din sine, poate că s-a spart singură la vederea unui monstru a cărui hidoşenie era incredibil de imaginat, poate că s-a spart pur şi simplu accidental sau poate pentru că a văzut în sfârşit un înger şi nu a fost pregătită pentru lucrul acesta. Sau poate că o piatră aruncată nefast de un copil neastâmpărat a reuşit să pătrundă în camera. Sau poate că e altceva, oricum nu mai contează. Tot ce contează e că acum acea cameră e plină de cioburi de oglindă. Un lucru înspăimântător la o oglindă este că îţi arată adevăratul ego dar cel mai înspăimântator lucru este este că şi cioburile ei au aceeaşi calitate…
O cameră plină de cioburi de oglindă este o cameră plină de oglinzi tăioase. Intri desculţ şi te vezi brusc oglindit într-o infinitate de oglinzi şi vezi o infinitate de monştri holbându-se la tine din spatele lor. Te sperii şi începi să alergi prin cameră, călcând prin cioburi şi sfâşiindu-ţi tălpile. Te aşezi într-un final într-un colţ al camerei, plin de răni şi cu hainele însângerate. Toate cioburile sunt acoperite de sânge şi nu mai vezi nimic oglindindu-se în ele… După un timp, sângele se usucă. Nu ştiu dacă aţi observat, dar sângele uscat tinde să devină negru. E ca şi cum s-ar fi scurs tot răul din tine.

Pentru domnisoara empatica…

Câteodată ţi-e lene să respiri, să ţii ochii deschişi, să gândeşti… ţi-e lene chiar şi să trăieşti.
Câteodată nu ai chef de nimic. Ţi-e silă de tot ceea ce te încojoară, ţi-e scârbă de tot ceea ce te înconjoară şi ai vrea să scapi de tot.
Îţi doreşti doar să stai. Să stai şi atât. Fără griji, fără stress, fără dorinţe şi dezămagiri, fără nimic. Pur şi simplu să exişti.
Îţi doreşti să ignori totul şi să te laşi purtat de val aşa că întinzi braţele, închizi ochii, iţi ţii respiraţia şi pentru câteva clipe timpul se opreşte în loc. Nu mai auzi nimic, nu mai vezi nimic, nu mai simţi nimic şi nu te mai gândeşti la nimic. Pentru câteva clipe doar exişti. După care îţi coborî mâinile, deschizi ochii şi începi să respiri.
O iei de la capăt.
Lenea, sila şi nepăsarea te învăluie iar dar nu îţi mai pasă.
…
Câteodată nu poţi să mai gândeşti. Câteva idei razleţe îţi aleargă prin cap fără să ţină cont de tine. Pare că ar fi prins viaţa şi acum au devenit independente de tine. Şi în timp ce ideile îţi aleargă prin cap tu nu poţi decât să le simţi acolo, dar nu poţi să le vezi, nu poţi să le conştientizezi. Eşti prea obosit şi închizi ochii.
Laşi capul în jos.
Laşi mâinile să îţi atârne pe lânga corp şi încetezi să mai gândeşti.

Mi-e somn.

Când te plimbi prin Pădurea Adormită fereşte-te să faci vreun zgomot pentru că în Pădurea Adormită doarme moartea şi nu ai vrea să o trezeşti.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită păşeşte cu grijă, păşeşte pe vârfurile vârfurilor degetelor şi uită te cu atenţie pe unde calci, să nu striveşti vreo ramură uscată. Moartea are un somn uşor, până şi cel mai mic zgomot o poate trezi.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită să nu cumva să respiri sau să simţi ceva. Până şi bătăile de inimă ale unui om pot trezi moartea şi nu ai vrea să o trezeşti.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită să păşeşti pe vârfurile vârfurilor degetelor, să îţi ţii respiraţia şi să te duci golit de sentimente. Mergi cu grijă pe cărarea din mijloc şi vei ajunge în locul unde doarme moartea. Apleacă-te şi şopteşte-i la ureche: „Am venit…”
Moartea se va trezi din somnul ei adânc şi îţi va spune:
„Azi trebuie să mori.”
Priveşte-o în ochi şi spune-i:
„De ce azi şi nu ieri?”
Te va privi la rândul ei în ochi şi îţi va spune:
„Nu am nevoie de tine.”
Va pleca şi te va lăsa singur iar tu vei simţi nevoia să dormi şi te vei aşeza în locul ei.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită fereşte-te să faci vreun zgomot pentru că acolo doarme cel de dinaintea ta.

Strop de soare şi rază de ploaie,
Picătura de ură se prelinge pe frunza moartă din copacul verde.
Căldura ei nu mă mai atinge…
*
Deschide-ţi aripile şi zboară către asfalt. Îmbrăţişează-l şi lasă-ţi creierul să se prelingă printre crăpăturile sale oripilând babele cu pudeli ce-şi fac promenada prin zonă. Când se strânge suficient de multă lume în jurul presupusului tău cadavru, ridică-te, adună-ţi creierii şi zâmbeşte-le. Spune-le că sunt la camera ascunsă şi vei vedea câte din sufletele celor prezenţi se ridică la cer. Deschide-ţi iarăşi aripile, îndreaptă-te către cer şi mănâncă-le pe toate cât timp se află încă în aer şi nu au ajuns la porţile raiului.
Deschide-ţi aripile şi îmbrăţişează asfaltul. Totul nu a fost decât un vis, o ultimă licărire într-o pereche de ochi aflată la nivelul solului.
*
Undeva, cândva, un fluture naiv se adapă dintr-un strop de rouă. Are aripile lui şi zboară, nu e preocupat de sensuri care nu există şi trăieşte făra grija zilei de mâine ce oricum nu va veni pentru el. Iar un strop de soare şi-o rază de ploaie mângâie o frunză moartă şi-i şterg picătura de ură cu aripi de fluture mort.
Undeva, cândva, un sens moare la naştere…

Am sticluţa mea cu ură şi o car mereu după mine. O ţin ascunsă la piept, într-un buzunar al haine, aproape de inimă şi bagată într-o pungă de hârtie. Din când în când o mai scot şi mai trag câte o duşcă, după ce mă asigur că nu mă vede nimeni.
Întorc capul şi privesc în spate, trag cu ochiul în stânga şi-n dreapta dupa care scot sticluţa de la piept, îi scot dopul şi iau o gură de ură. Scot un plescăit de satisfacţie, mă ling pe buze şi în timp ce pun sticla la locul ei simt cum ura începe să-mi ardă cerul gurii. Senzaţia aceea masochist de plăcută dispare treptat pe măsura ce ura îmi alunecă pe gât şi începe să mi se scurgă încet prin tot organismul, încercând să ajungă la inimă. Încep să tremur uşor, închid ochii şi… brusc îmi încleştez pumnii! A ajuns la inimă şi acum mi se răspândeşte în corp prin vene şi artere, scăldând fiecare celulă a corpului meu în ură pură. Cu flăcări aprinse în ochi văd în mod paradoxal cum totul începe să se înnegrească. Încep să tremur din ce în ce mai tare, am pumnii atât de încleştaţi încât simt că vârfurile degetelor îmi vor sfâşia carnea din palmă iar conturul venelor de la suprafaţă devine de ce în ce mai conturat pe măsură ce ele se umplă cu ură.
Fac un pas şi simt că se cutremură lumea. Fac încă un pas şi îmi doresc ca lumea să se cutremure cu adevărat. Mai fac încă un pas, şi încă unul, şi încă unul… Calc din ce în ce mai apăsat, ca şi cum le-aş aduce durere şi suferinţă tuturor celor din jurul meu, ca şi cum durerea şi suferinţa pe care le-o aduc ar depinde de greutatea pasului meu.
Cei din jurul meu mă privesc ciudat, cu teamă în ochi, şi se feresc de mine iar îi privesc ca şi cum ar fi nişte gunoaie şi îmi doresc ca fiecare pas făcut să le aducă lor în primul rând suferinţă.
Şi aş râde… aş râde malefic dacă lucrul acesta nu ar fi atât de răsuflat şi stereotipic.
Continui să calc apăsat şi plin de ură pură şi să-i privesc cu ochi plini de ură pură pe toţi cei din jurul meu până când ajung în sfârşit acasă.
Acasă sunt singur, nu mai e nimeni în jurul meu, nu mai am împotriva cui să-mi revărs furia şi ura, acea ură în stare pură, aşa că totul începe să se întoarcă împotriva mea. Simt cu ura începe să-mi ardă fiecare celulă din corp şi să mă macine treptat şi simt, şi simt, şi simt şi simt că o să explodez de atâta ura aşa că pun mâna pe o lamă… iar ura începe să mi scurgă treptat pe braţ… Tăieturi adânci şi haotice făcute din ură din care se prelinge ura sub forma unui lichid de un roşu întunecat şi în acelaşi timp strălucitor.
Pe măsură ce ura dispare… mă calmez dar… simt un gol în mine. Un gol care trebuie umplut cu ceva cât mai repede pentru că simt că încet dar sigur mă golesc de esenţă şi voi ajunge doar o carcasă fară conţinut. Privesc flaconul cu tristeţe de pe birou şi iau o pastilă. Nu mă vede nimeni şi deci nu mă feresc.
Simt gustul amar al pastilei pe limba mea uscată de ură şi încerc să o fac să alunece prin gâtul la fel de uscat cu o altă duşcă de ură. Cele două substanţe se întâlnesc, reacţionează şi simt cum goliciunea din mine e umplută treptat cu depresie în stare lichidă. Ura fierbinte e acum înlocuită de o depresie călduţă dar amară. Aş putea să zic foarte amară, extrem de amară sau să încerc să o compar cu ceva pentru a facea lumea să înţelegă mai bine nivelul ei ridicat de amărăciune dar… nu-mi mai pasă…
Lichidul călduţ şi amar spală orice urmă de ură din corpul meu. Ura din depresie reacţionează cu ura din mine şi se dizolvă simultan lăsând doar tristeţea… O tristeţe amară şi călduţă…

Nu va durea niciodată atât de mult să nu ai pe cât doare să pierzi. “Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat” este cea mai mare prostie pe care ar putea cineva să o spună. Mai adecvat ar fi „Nu plânge că s-a terminat, doreşte-ţi să nu se fi întâmplat niciodată”.
Ar trebui să fi bucuros că s-a întâmplat. De ce? Rămâi doar cu amintiri dureroase ce nu vor înceta să te bântuie pentru restul vieţii tale. Vei regreta o eternitate ceea ce ai avut şi ai pierdut. Te vei învinovăţi pe veci, îţi vei petrece viaţa gândindu-te la „ce ar fi fost dacă…”, vei cerşi zilnic cu lacrimi în ochi încă o şansă pe care nu o vei primi. Nu va durea niciodată atât de mult să nu ai pe cât doare să pierzi. Regretul e cel mai dureros sentiment. Amintiri plăcute ce odată ţi-ar fi adus poate zâmbetul pe buze indiferent de situaţie revin acum la suprafaţă precum nişte cuţite ce ţi se înfig direct în inimă.
Când nu ştii ce pierzi nu are ce să te doară. Poţi să îţi imaginezi dar imaginaţia nu va durea niciodată atât de mult cât doare realitatea.
Când nu ai nimic te ţine în viaţă speranţa unui viitor mai bun, speranţa că poate mâine va fi mai bine. Şi mâine chiar poate fi mai bine… Dar când pierzi… oricât de mult ai spera, oricât de mult ai dori, nu te poţi întoarce în trecut.
Visezi… visezi noaptea că totul e bine. Preţ de câteva clipe eşti fericit după care te trezeşti iar cu lacrimi în ochi, îţi readuci aminte de crudul adevăr şi o iei de la capăt.
Cel mai frumos e atunci când nu ai pe nimeni pe care să învinovăţeşti în afară de tine. Când ştii că ai reuşit să-ţi distrugi singur viaţa şi viitorul, când ştii că ai reuşit să răneşti şi singura persoană la care ai ţinut vreodată. Iar lucrul asta te va bântui pentru restul vieţii tale, nu o să poţi să te ierţi niciodată şi va trebui să trăieşti cu acea greutate imensă apăsându-ţi sufletul.
La un moment dat o să uiţi… O să fii bine o perioadă… o oră, o zi, o săptămâna, o lună, un an… Vei trăi cu impresia că totul e bine până când un vis, o poză, un gând, ceva… orice… îţi va readuce aminte de trecut. Şi o să te doară iar la fel ca la început. O să te învinovăţeşti iar pentru tot ce s-a întâmplat şi pe deasupră o să te învinovăţeşti pentru că ţi-ai permis să uiţi…
Stau şi mă gândesc ce rost are să speri la un viitor mai bun când tot ce ţi-ai dorit vreodată a fost în trecut? Nu îţi doreşti decât o altă şansă… o ultimă şansă… Iar timpul trece… Trece şi realizezi că eşti tot mai departe de trecut cu fiecare secundă, că şansa aceea şi aşa infimă devine şi mai mică pe măsură ce secundele se scurg… şi stai şi te gândeşti… ce rost mai are viitorul când tot ce vrei şi toate lucrurile la care speri se află în trecut?

Aş vrea să fiu minutarul unui ceas, să număr minutele până în clipa în care o voi lua de la capăt. Să număr secundele până în clipa în care mă voi urni din loc.
Sunt curios ce fel de minutar aş fi, ce fel de culoare aş vea, cum m-aş comporta… viaţa unui minutar nu e chiar atât de simplă pe cât pare.
Aş putea fi minutarul unui ceas de lux. Aş putea fi de aur şi încrustat cu diamante. Sau aş putea fi pur şi simplu de metal. Asta nu ar conta însă prea mult. Mai importante ar fi cifrele de pe ceas. Orele…
Ar putea fi 12. Le-aş putea întâlni pe fiecare odată la cinci minute şi am putea discuta doar un minut. Doar 60 de secunde. Cu unele aş fi probabil certat şi am aştepta probabil împreună să se întoarcă secundarul. Cu altele poate că m-aş înţelege bine şi cele 60 de secunde ar trece ca prin vis. Ne-am spune la revedere cu lacrimi în ochi şi am aşteapta să treacă încă o oră pentru a ne revedea… încă 60 de minute… încă 3600 de secunde… Ce mult pare asta pentru un minutar. Oare următoarea cifră de pe ceas m-ar consola? Aş începe să mă plâng… să-i spun cât de mult îmi lipseşte cea de dinaintea ei… cât de mult va mai dura până când ne vom revedea…
Cred că cifrele ar fi prietenele mele. Secundarul doar un amic cu care mă văd odată pe minut. Poate că ne-am saluta reciproc atunci când ne vedem sau poate că l-aş urî pentru că apariţia sa înseamnă că trebuie să îmi iau la revedere de la o cifra dragă… sau poate că i-aş fi recunoscător că mă scapă de o cifră plictisitoare şi agasantă. I-aş face un semn de mulţumire discret, să nu mă observe cifra iar el mi-ar face repede cu ochiul după care ar pleca mai departe. Secundarul e grăbit, nu are timp de noi. Aleargă de la o cifră la altă, nu are când să se ataşeze de nimeni. Mă gândesc dacă se simte singur …. Eu… eu macăr aş avea cate 60 de secunde alături de cifrele pe care le plac. El…?
Cel mai ciudat ar fi tipul ăla scund care arată orele. E leneş… ceva la el mă face să cred că e leneş… Se mişcă încet şi lent, ca un melc… Doarme pe el…
Ne întâlnim din când în când. Odată pe oră mai precis. Eu mă uit stânjenit la el iar el nici măcar nu mă bagă în seama. Mă priveşte apatic, i se poate citi lenea şi indiferenţa pe chip. Sau poate că e prea obosit. Prea lipsit de chef să vorbească cu lumea, prea lipsit de poftă de viaţă. Se târăşte şi atât, nu-i pasă de nimic şi de nimeni.
Dacă aş fi un minutar mi-aş petrece o eternitate numărând minutele, discutând cu cifrele şi dorindu-mi ca secundarul să se oprească atunci când ajung la cifra iubită.
Cel mai trist aş fi dacă aş descoperi că nu-mi mai place nici o cifră… şi sunt obligat să le suport pe fiecare preţ de câteva secunde, pentru eternitate. Poate că acesta ar fi iadul… Am fi transformaţi în minutare de ceas iar cifrele ar fi cele 12 persoane ale căror prezenţă ne doare cel mai mult.
Mă uit la ceasul cu radio de lângă mine. Nu are minutar. Ar trebui să-l compătimesc sau…

Le punem una peste cealaltă şi ne construim propriul nostru castel de metafore. Ne ascundem in spatele zidurilor sale înalte de metafore şi dormim în paturi de metafore, peste metafore şi înveliţi de metafore. Ne trezim dimineaţa în acelaşi castel de metafore şi ne scăldam faţa în razele soarelui care străluceşte altfel prin geamul de metafore. Ne ridicăm din patul de metafore în care am dormit un somn metaforic plin cu vise alcătuite din metafore şi mergem să mâncăm nişte metafore la micul dejun. Nu ne spălăm pe ochi pentru că avem ochi de metafore. Ne ridicăm de la masa metaforică şi mergem să urmărim nişte metafore la televizor. Mai ronţăim nişte metafore seara după care ne băgăm iaraşi în patul nostru de metafore.

Ne trăim astfel viaţa într-un palat de metafore împrejmuit de ziduri înalte de metafore ce ne feresc de ochii lumii. Ne place viaţa noastră metaforică, plină de înţelesuri ascunse, de gânduri negândite, cuvinte nerostite, voci pictate şi aripi de vis, precum şi alte lucruri metaforice ce se îmbină metaforic.

Şi suntem mândrii şi mulţumiţi de viaţa noastra metaforică şi ne gândim cu cât de multă invidie ne privesc cei din spatele zidurilor, ce îşi doresc roşi de curiozitate să afle ce se ascunde în spatele zidurilor metaforice fără să ştie că de fapt nu există nici o metaforă, nici un palat. Există doar un soare şi un vis, există doar o lume simplă ce ascunde în spatele ei o mare metaforă din care rupem din când în când bucăţi pentru a face din ele cărămizi pentru palatul nostru de metafore.

Îmi torturez mâna stângă ca şi cum ea ar fi responsabilă pentru toate. Îi fac tăieturi cu lama, îi bag ace sub piele, o zgârii, o lovesc cu un elastic. Dacă ar putea vorbi mi-ar spune probabil că mă urăşte. Sau poate nu ar spune nimic, poate că deja i-am frânt spiritul. Ar sta la fel de supusă ca şi până acum şi s-ar lăsa chinuită pentru ceva ce nu a făcut. Sau poate că m-ar întreba de ce îi fac ce-i fac. Probabil că nu i-aş spune nimic şi aş înfige încă un ac în ea.

Azi i-am băgat un ac de siguranţă pe sub piele. A fost mult mai greu şi mai dureros în comparaţie cu alte dăţi. Acul era mult mai gros, vârful mult mai tocit… Am reuşit însă într-un final să scot acul pe partea cealaltă dupa ce l-am trecut câţiva centimetrii buni pe sub piele, după care am închis acul de siguranţă şi mi-am admirat mândru opera. Mă simţeam ca un artist care tocmai a terminat o lucrare reuşită.

Pe de altă parte… acum că sunt mai lucid, mi-e milă de ea… E plină de semne şi nu ştiu cât de repede se va vindeca în condiţiile în care eu încă o maltratez iar unele tăieturi s-ar putea să îmi lase cicatrici. Sunt curios cum va fi peste câţiva ani… Va fi oare o ruină, plină de răni sângerânde, mai rău ca niciodată, sau îi voi privi oare amândoi cicatricile cu tristeţe?

Aş tăia-o de la cot şi aş strânge-o în braţe, să mă ierte pentru tot ce i-am făcut. E mâna mea, a fost mereu alături de mine şi totuşi suferă ea pentru problemele mele… E trist.

Sunt curios ce părere are dreapta despre toată faza asta. Până la urmă, ea îi face toate aceste lucruri, deşi eu sunt cel care îi dictează acţiunile. Sunt curios ce ar spune şi dreapta despre asta dacă ar putea vorbi. Ar fi oare o mână revoltată, care mi-ar cere socoteală pentru acţiunile mele sau aş descoperi că am o mână dreaptă tare sadică, ce savurează fiecare secundă în care o torturează pe stânga.

Mâinile mele sunt ciudate pentru că şi eu sunt ciudat.