Eu…

Strop de soare şi rază de ploaie,
Picătura de ură se prelinge pe frunza moartă din copacul verde.
Căldura ei nu mă mai atinge…
*
Deschide-ţi aripile şi zboară către asfalt. Îmbrăţişează-l şi lasă-ţi creierul să se prelingă printre crăpăturile sale oripilând babele cu pudeli ce-şi fac promenada prin zonă. Când se strânge suficient de multă lume în jurul presupusului tău cadavru, ridică-te, adună-ţi creierii şi zâmbeşte-le. Spune-le că sunt la camera ascunsă şi vei vedea câte din sufletele celor prezenţi se ridică la cer. Deschide-ţi iarăşi aripile, îndreaptă-te către cer şi mănâncă-le pe toate cât timp se află încă în aer şi nu au ajuns la porţile raiului.
Deschide-ţi aripile şi îmbrăţişează asfaltul. Totul nu a fost decât un vis, o ultimă licărire într-o pereche de ochi aflată la nivelul solului.
*
Undeva, cândva, un fluture naiv se adapă dintr-un strop de rouă. Are aripile lui şi zboară, nu e preocupat de sensuri care nu există şi trăieşte făra grija zilei de mâine ce oricum nu va veni pentru el. Iar un strop de soare şi-o rază de ploaie mângâie o frunză moartă şi-i şterg picătura de ură cu aripi de fluture mort.
Undeva, cândva, un sens moare la naştere…