Eu…

Am sticluţa mea cu ură şi o car mereu după mine. O ţin ascunsă la piept, într-un buzunar al haine, aproape de inimă şi bagată într-o pungă de hârtie. Din când în când o mai scot şi mai trag câte o duşcă, după ce mă asigur că nu mă vede nimeni.
Întorc capul şi privesc în spate, trag cu ochiul în stânga şi-n dreapta dupa care scot sticluţa de la piept, îi scot dopul şi iau o gură de ură. Scot un plescăit de satisfacţie, mă ling pe buze şi în timp ce pun sticla la locul ei simt cum ura începe să-mi ardă cerul gurii. Senzaţia aceea masochist de plăcută dispare treptat pe măsura ce ura îmi alunecă pe gât şi începe să mi se scurgă încet prin tot organismul, încercând să ajungă la inimă. Încep să tremur uşor, închid ochii şi… brusc îmi încleştez pumnii! A ajuns la inimă şi acum mi se răspândeşte în corp prin vene şi artere, scăldând fiecare celulă a corpului meu în ură pură. Cu flăcări aprinse în ochi văd în mod paradoxal cum totul începe să se înnegrească. Încep să tremur din ce în ce mai tare, am pumnii atât de încleştaţi încât simt că vârfurile degetelor îmi vor sfâşia carnea din palmă iar conturul venelor de la suprafaţă devine de ce în ce mai conturat pe măsură ce ele se umplă cu ură.
Fac un pas şi simt că se cutremură lumea. Fac încă un pas şi îmi doresc ca lumea să se cutremure cu adevărat. Mai fac încă un pas, şi încă unul, şi încă unul… Calc din ce în ce mai apăsat, ca şi cum le-aş aduce durere şi suferinţă tuturor celor din jurul meu, ca şi cum durerea şi suferinţa pe care le-o aduc ar depinde de greutatea pasului meu.
Cei din jurul meu mă privesc ciudat, cu teamă în ochi, şi se feresc de mine iar îi privesc ca şi cum ar fi nişte gunoaie şi îmi doresc ca fiecare pas făcut să le aducă lor în primul rând suferinţă.
Şi aş râde… aş râde malefic dacă lucrul acesta nu ar fi atât de răsuflat şi stereotipic.
Continui să calc apăsat şi plin de ură pură şi să-i privesc cu ochi plini de ură pură pe toţi cei din jurul meu până când ajung în sfârşit acasă.
Acasă sunt singur, nu mai e nimeni în jurul meu, nu mai am împotriva cui să-mi revărs furia şi ura, acea ură în stare pură, aşa că totul începe să se întoarcă împotriva mea. Simt cu ura începe să-mi ardă fiecare celulă din corp şi să mă macine treptat şi simt, şi simt, şi simt şi simt că o să explodez de atâta ura aşa că pun mâna pe o lamă… iar ura începe să mi scurgă treptat pe braţ… Tăieturi adânci şi haotice făcute din ură din care se prelinge ura sub forma unui lichid de un roşu întunecat şi în acelaşi timp strălucitor.
Pe măsură ce ura dispare… mă calmez dar… simt un gol în mine. Un gol care trebuie umplut cu ceva cât mai repede pentru că simt că încet dar sigur mă golesc de esenţă şi voi ajunge doar o carcasă fară conţinut. Privesc flaconul cu tristeţe de pe birou şi iau o pastilă. Nu mă vede nimeni şi deci nu mă feresc.
Simt gustul amar al pastilei pe limba mea uscată de ură şi încerc să o fac să alunece prin gâtul la fel de uscat cu o altă duşcă de ură. Cele două substanţe se întâlnesc, reacţionează şi simt cum goliciunea din mine e umplută treptat cu depresie în stare lichidă. Ura fierbinte e acum înlocuită de o depresie călduţă dar amară. Aş putea să zic foarte amară, extrem de amară sau să încerc să o compar cu ceva pentru a facea lumea să înţelegă mai bine nivelul ei ridicat de amărăciune dar… nu-mi mai pasă…
Lichidul călduţ şi amar spală orice urmă de ură din corpul meu. Ura din depresie reacţionează cu ura din mine şi se dizolvă simultan lăsând doar tristeţea… O tristeţe amară şi călduţă…