Oct
19
Nu va durea niciodată atât de mult să nu ai pe cât doare să pierzi. “Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat” este cea mai mare prostie pe care ar putea cineva să o spună. Mai adecvat ar fi „Nu plânge că s-a terminat, doreşte-ţi să nu se fi întâmplat niciodată”.
Ar trebui să fi bucuros că s-a întâmplat. De ce? Rămâi doar cu amintiri dureroase ce nu vor înceta să te bântuie pentru restul vieţii tale. Vei regreta o eternitate ceea ce ai avut şi ai pierdut. Te vei învinovăţi pe veci, îţi vei petrece viaţa gândindu-te la „ce ar fi fost dacă…”, vei cerşi zilnic cu lacrimi în ochi încă o şansă pe care nu o vei primi. Nu va durea niciodată atât de mult să nu ai pe cât doare să pierzi. Regretul e cel mai dureros sentiment. Amintiri plăcute ce odată ţi-ar fi adus poate zâmbetul pe buze indiferent de situaţie revin acum la suprafaţă precum nişte cuţite ce ţi se înfig direct în inimă.
Când nu ştii ce pierzi nu are ce să te doară. Poţi să îţi imaginezi dar imaginaţia nu va durea niciodată atât de mult cât doare realitatea.
Când nu ai nimic te ţine în viaţă speranţa unui viitor mai bun, speranţa că poate mâine va fi mai bine. Şi mâine chiar poate fi mai bine… Dar când pierzi… oricât de mult ai spera, oricât de mult ai dori, nu te poţi întoarce în trecut.
Visezi… visezi noaptea că totul e bine. Preţ de câteva clipe eşti fericit după care te trezeşti iar cu lacrimi în ochi, îţi readuci aminte de crudul adevăr şi o iei de la capăt.
Cel mai frumos e atunci când nu ai pe nimeni pe care să învinovăţeşti în afară de tine. Când ştii că ai reuşit să-ţi distrugi singur viaţa şi viitorul, când ştii că ai reuşit să răneşti şi singura persoană la care ai ţinut vreodată. Iar lucrul asta te va bântui pentru restul vieţii tale, nu o să poţi să te ierţi niciodată şi va trebui să trăieşti cu acea greutate imensă apăsându-ţi sufletul.
La un moment dat o să uiţi… O să fii bine o perioadă… o oră, o zi, o săptămâna, o lună, un an… Vei trăi cu impresia că totul e bine până când un vis, o poză, un gând, ceva… orice… îţi va readuce aminte de trecut. Şi o să te doară iar la fel ca la început. O să te învinovăţeşti iar pentru tot ce s-a întâmplat şi pe deasupră o să te învinovăţeşti pentru că ţi-ai permis să uiţi…
Stau şi mă gândesc ce rost are să speri la un viitor mai bun când tot ce ţi-ai dorit vreodată a fost în trecut? Nu îţi doreşti decât o altă şansă… o ultimă şansă… Iar timpul trece… Trece şi realizezi că eşti tot mai departe de trecut cu fiecare secundă, că şansa aceea şi aşa infimă devine şi mai mică pe măsură ce secundele se scurg… şi stai şi te gândeşti… ce rost mai are viitorul când tot ce vrei şi toate lucrurile la care speri se află în trecut?
9 Responses to “Regret”
Leave a Reply
October 22nd, 2008 at 5:45 pm
Aham, it’s all worthy… Better bet and loose than do nothing
October 28th, 2008 at 6:37 am
Exista o fraza in cultura japoneza care zice “We’ll meet again sometime. Maybe in another place and another time, but we’ll meet again for sure”(in japoneza, bineinteles, una altfel, dar eu inca nu stiu atata japoneza incat sa pot sa-ti dau versiunea originala XP). Poate ca ai mai intalnit-o, prin vre-un anime, pe undeva.
Ei bine, asta cred eu ca e motivul pentru care nu ar trebui niciodata sa incetam sa speram - pentru ca niciodata nu putem stii cu siguranta ce ne rezerva viitorul.
October 28th, 2008 at 6:40 am
*suna (mda, la ora asta nu mai stiu nici sa scriu k lumea :-S )
October 28th, 2008 at 10:05 am
Nu e nici o problema, am inteles ce ai vrut sa spui.
E totusi o problema… ar cam trebui sa crezi intr-un alt loc si un alt timp pentru asta. Plus ca nu mai cred in viitor, ma multumesc sa-i fac fata prezentului…
October 28th, 2008 at 6:26 pm
Mai bine sa nu se fi intamplat decat sa se fi intamplat si sa te fi ranit? Cu alte cuvinte, mai bine sarac (in gandire) si mediocru decat bogat (in idei) si suferind? Really? hmm.. trist.
Si atunci de unde experienta vietii, a emotiilor si a ideilor? Ce, tu crezi ca ideile se nasc din prea mult bine? Numai suferinta te dezvolta.
October 28th, 2008 at 7:07 pm
Parerea mea e ca merita totusi sa crezi in viitor, tocmai pentru ca nu poti sa stii cu certitudine ce ascunde pentru nici unul dintre noi. Si cred ca tocmai aceasta incertitudine ne salveaza, intrucat ne ofera sansa sa ne imaginam ceva mai bun, daca nu in realitate, macar undeva acolo, departe, in adancurile mintilor noastre. Stiu ca prezentul poate fi de multe ori insuportabil, chiar si pentru cele mai puternic suflete, insa cred, de asemenea, ca daca e un lucru pe lumea asta care ne poate salva de prezent, asta e sansa sa visam la ceva mai bun pentru ceea ce nu a venit inca.
Poate sunt eu naiva, sau poate prea idealista pentru propriul meu bine, dar asa vad eu lucrurile. Si asta ma ajuta uneori sa fac fata prezentului…
October 28th, 2008 at 8:17 pm
@Nobody: Suferinta nu dezvolta nimic, doar distruge.
De altfel, pornesti de la presupunerea ca fara suferinta ai fi fost o persoana mediocra, ceea ce este cu adevarat trist. Plus ca nici macar nu ai inteles exact mesajul dar nu e treaba mea sa explic, ci doar sa expun…
Vezi tu, adevarata suferinta nu dezvolta nimic. Adevarata suferinta, cea insuportabil de dureroasa, nu aduce decat apatie ori apatia e moartea tuturor simturilor. Odata ce anungi apatic cu greu exista o cale de intoarcere. Odata ce devii apatic nu te mai intereseaza sa te dezvolti, nu te mai intereseaza absolut nimic…
E adevarat, oameni invata din greseli, dar nu din suferinta. Nu acea suferinta intensa cel putin…
@Djaly: Stii… si eu am fost idealist. Si crede-ma ca am trecut prin multe lucruri neplacute si am reusit sa le fac fata, tocmai pentru ca am sperat intr-un viitor mai bun. Si stii ce? Acel viitor mai bun a venit intr-o buna zi. A fost exact cum mi-am imaginat eu… de fapt, a chiar dincolo de imaginatia mea. Dupa care am reusit sa distrug singur acel viitor… Acum la ce sa mai sper? La trecut?
October 28th, 2008 at 10:47 pm
Eu as zice mai degraba ‘la un alt viitor’.
Speranta nu poate muri o data cu prima infrangere, sau la cea mai dureroasa experienta a vietii. Daca asa ar fi cazul, atunci am fi cu totii morti de mult - in principal emotional, nu neaparat si fizic (desi de cele mai multe ori cea de-a doua urmeaza primei fara drept de apel).
Cred ca daca ai cazut o data, oricat de jos ai fi cazut si oricat de tare ar fi durut impactul, trebuie sa iti indrepti privirea din nou in sus, indiferent cat de greu ar putea parea asta in acel moment. Pentru ca se prea poate ca cineva sa stea chiar atunci inaintea ta, intinzandu-ti o mana sa te ridice. Poate nu o sa-l vezi imediat, sau poate nu o sa-l recunosti ca fiind salvarea de care aveai nevoie, insa daca nu ridici privirea sa il vezi, o sa continui sa cazi si nu te mai opresti decat in momentul in care nu va mai ramane nimic din sufletul tau.
Iar asta chiar ar fi o tragedie.
Si mai cred ca e impropriu spus ‘am reusit sa distrug singur acel viitor’, pentru ca nu cred ca iti poti asuma vreodata intreaga responsabilitate pentru toate lucrurile care merg prost in viata, dupa cum nu o poti face nici pentru cele care merg bine. Orice decizie pe care o facem are consecinte, insa noi nu putem influenta rezultatul deciziilor pe care le luam, asa ca nu cred ca poti spune ca tu singur ai distrus acel posibil viitor. Se prea poate sa fi fost un cumul de multi alti factori -posibil complet independenti de tine-, factori de care tu sa nici nu fi stiut la vremea aceea, care sa fi dus la situatia in care tu sa crezi ca ai distrus acel viitor ce parea perfect. Nu-mi permit sa ghicesc ce s-a intamplat de a lasat o asa urma adanca in sufletul tau, insa iti pot garanta ca nu a fost in intregime vina ta. Niciodata nu este in intregime vina numai unui singur om; pur si simplu nu e posibil. Doar daca am fi singuri pe pamant am putea spune ca asa ceva ar fi posibil, insa nu e cazul.
Asa ca eu zic sa nu uitam sa speram, orice s-ar intampla.
October 28th, 2008 at 11:19 pm
Eu insist ca suferinta dezvolta. Asha cum prea multe fericire tine lucrurile in loc - if it’s not broken, don’t mend it. But if you don’t mend it, there will be no research. Suferinta te provoaca mai departe si atunci cauti, dezvolti.
Sunt de acord cu tine intr-un punct: nu orice tip de suferinta. Dar te contrazic in partea a doua: Suferinta intensa? Refuz sa cred ca exista asha ceva: puterea mintii, a ceierului uman nefolosit in mod constient, e mai puternica decat puterea inimii. Asha incat nu cred ca se atinge pragul ’suferintei intense’. Doar o suferinta mai adanca decat cea precedenta.
Am deviat de la subiect. Scuza-ma.
Dar intreaba-te si nu-mi raspunde: daca n-ai fi trecut prin ce ai trecut, ai mai fi gandit asa, atat? In lipsa evenimentului care ti-a provocat suferinta, ti-ai mai fi analizat inima, mintea, emotiile, trairile?
Suferind, urci o alta treapta a cunoasterii.