Eu…

Cineva mi-a spus odată că ar exista o cameră plină cu cioburi de oglindă. Nu ştiu câţi s-au gândit vreodată la semnificaţia oglinzii. Sunt sute de superstiţii, care de care mai bizare şi mai stupide şi mai este desigur şi convingerea generală, care spune că o oglindă nu face decât să îţi arate ceea ce văd alţii. Amuzant este însă faptul că o oglindă face tocmai contrariul… Teribilul adevăr din spatele unei oglinzi este că te arată exact aşa cum eşti, pentru că te vezi prin proprii tăi ochi. În faţa unei oglinzi nu te poţi ascunde pentru că nu te poţi ascunde de tine însuţi. În faţa unei oglinzi nu poţi face pe deşteptul pentru că înăuntrul tău ştii cât de prost eşti. În faţa unei oglinzi nu te poţi preface că eşti atrăgător pentru că înăuntrul tău ştii cât de hidos eşti în spatele diverselor produse cosmetice. Nu…
Uneori ar fi plăcut să te poţi vedea prin ochii altora… Să poţi admira doar acele părţi din tine care ies la suprafaţă. Cu o oglindă însă lucrurile stau altfel…
Te uiţi… priveşti… conştientizezi şi nu poţi decât să speri că văd sau nu văd şi ceilalţi ceea ce vezi şi tu… O oglindă e înspăimântătoare pentru că îţi arată monstrul din tine pentru că înăuntrul nostru, în spatele măştilor pe care le expunem, zace câte un monstru. Ne-ar plăcea să ne arate un înger dar nu se poate… Asta e rolul celorlalţi, să vadă doar masca de înger de pe chipul monstrului…
Cineva mi-a spus odată că ar exista o cameră plină cu cioburi de oglindă. Poate că a spart-o cineva speriat de monstrul din sine, poate că s-a spart singură la vederea unui monstru a cărui hidoşenie era incredibil de imaginat, poate că s-a spart pur şi simplu accidental sau poate pentru că a văzut în sfârşit un înger şi nu a fost pregătită pentru lucrul acesta. Sau poate că o piatră aruncată nefast de un copil neastâmpărat a reuşit să pătrundă în camera. Sau poate că e altceva, oricum nu mai contează. Tot ce contează e că acum acea cameră e plină de cioburi de oglindă. Un lucru înspăimântător la o oglindă este că îţi arată adevăratul ego dar cel mai înspăimântator lucru este este că şi cioburile ei au aceeaşi calitate…
O cameră plină de cioburi de oglindă este o cameră plină de oglinzi tăioase. Intri desculţ şi te vezi brusc oglindit într-o infinitate de oglinzi şi vezi o infinitate de monştri holbându-se la tine din spatele lor. Te sperii şi începi să alergi prin cameră, călcând prin cioburi şi sfâşiindu-ţi tălpile. Te aşezi într-un final într-un colţ al camerei, plin de răni şi cu hainele însângerate. Toate cioburile sunt acoperite de sânge şi nu mai vezi nimic oglindindu-se în ele… După un timp, sângele se usucă. Nu ştiu dacă aţi observat, dar sângele uscat tinde să devină negru. E ca şi cum s-ar fi scurs tot răul din tine.

Pentru domnisoara empatica…

Câteodată ţi-e lene să respiri, să ţii ochii deschişi, să gândeşti… ţi-e lene chiar şi să trăieşti.
Câteodată nu ai chef de nimic. Ţi-e silă de tot ceea ce te încojoară, ţi-e scârbă de tot ceea ce te înconjoară şi ai vrea să scapi de tot.
Îţi doreşti doar să stai. Să stai şi atât. Fără griji, fără stress, fără dorinţe şi dezămagiri, fără nimic. Pur şi simplu să exişti.
Îţi doreşti să ignori totul şi să te laşi purtat de val aşa că întinzi braţele, închizi ochii, iţi ţii respiraţia şi pentru câteva clipe timpul se opreşte în loc. Nu mai auzi nimic, nu mai vezi nimic, nu mai simţi nimic şi nu te mai gândeşti la nimic. Pentru câteva clipe doar exişti. După care îţi coborî mâinile, deschizi ochii şi începi să respiri.
O iei de la capăt.
Lenea, sila şi nepăsarea te învăluie iar dar nu îţi mai pasă.
…
Câteodată nu poţi să mai gândeşti. Câteva idei razleţe îţi aleargă prin cap fără să ţină cont de tine. Pare că ar fi prins viaţa şi acum au devenit independente de tine. Şi în timp ce ideile îţi aleargă prin cap tu nu poţi decât să le simţi acolo, dar nu poţi să le vezi, nu poţi să le conştientizezi. Eşti prea obosit şi închizi ochii.
Laşi capul în jos.
Laşi mâinile să îţi atârne pe lânga corp şi încetezi să mai gândeşti.

Mi-e somn.

Once I made my monsters die. I’ve killed them all one night, I’ve killed them over one thousand times with over one thousand different methods, causing them over one thousand types of pain, yet they came back every time, over and over again until it suddenly stopped. At first I thought that I had finally managed to kill them, that they had finally grown tired of uselessly spawning over and over again and that they finally decided to remain dead or lacked to power to revive themselves.
I looked at their lifeless bodies as they were slowly disappearing and I said to myself: “I did it!”. As the morning sun’s light was entering my room, I smiled. I smiled for the first time in ages and I was happy, truly happy. No more pain, no more screams, no more nights spent crying, no more sadness, no more nothing. The monsters that once haunted me were gone and I was the one who killed them, using over one thousand different methods and causing them over one thousand types of pain.
I was free. I spent that day smiling and being careless, while I was doing optimistic future plans. I thought that I was finally able to see the light at the end of the tunnel but God… how wrong was I…
Ever since I can remember there were monsters haunting me. At first there were only a few but as time passed by, their numbers grew, bringing with them more and more pain, sorrow, bitterness and tears. My luck was that they were only coming during the night. I still don’t know how I overlooked that…
Once I made my monsters die. I’ve killed over one thousand times, with over one thousand methods, causing them over one thousand types of different pain but I’ve only managed to show them over one thousand new methods to torture me because the only reason they had previously disappeared was because morning came.
I learned a valuable lesson back then. You cannot kill your monsters and fighting them will only make them stronger. After killing them over one thousand times with over one thousand different methods and causing them over one thousand types of pain, they became so resistant that now they come to haunt me during the day too. They aren’t afraid of the sun’s light anymore.
Once I thought I could make my monsters die. How foolish of me… If I were that strong I wouldn’t have monsters haunting me in the first place.

Când te plimbi prin Pădurea Adormită fereşte-te să faci vreun zgomot pentru că în Pădurea Adormită doarme moartea şi nu ai vrea să o trezeşti.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită păşeşte cu grijă, păşeşte pe vârfurile vârfurilor degetelor şi uită te cu atenţie pe unde calci, să nu striveşti vreo ramură uscată. Moartea are un somn uşor, până şi cel mai mic zgomot o poate trezi.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită să nu cumva să respiri sau să simţi ceva. Până şi bătăile de inimă ale unui om pot trezi moartea şi nu ai vrea să o trezeşti.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită să păşeşti pe vârfurile vârfurilor degetelor, să îţi ţii respiraţia şi să te duci golit de sentimente. Mergi cu grijă pe cărarea din mijloc şi vei ajunge în locul unde doarme moartea. Apleacă-te şi şopteşte-i la ureche: „Am venit…”
Moartea se va trezi din somnul ei adânc şi îţi va spune:
„Azi trebuie să mori.”
Priveşte-o în ochi şi spune-i:
„De ce azi şi nu ieri?”
Te va privi la rândul ei în ochi şi îţi va spune:
„Nu am nevoie de tine.”
Va pleca şi te va lăsa singur iar tu vei simţi nevoia să dormi şi te vei aşeza în locul ei.
Când te plimbi prin Pădurea Adormită fereşte-te să faci vreun zgomot pentru că acolo doarme cel de dinaintea ta.

Azi a venit şutul numărul doi. Yay…
Se spune că orice şut în fund reprezintă un pas înainte. Hmm… dacă e să o luam aşa, înseamnă că primul şut m-a propulsat vreo câţiva kilometri in faţă. Şi am mai avansat şi azi puţin… Ce te faci însă dacă acei paşi înainte te aduc mai departe de marginea prăpăstiei? Sau dacă te fac să îţi schimbi direcţia către ea?
Aiurea…
Până la urmă, un şut în fund e un şut în fund. Şi doare. Doare ca naiba.
Aştept să vină al treilea…

*

Apropo… Am ajuns acasă, acum pot scoate masca. Devenise obositoare spre sfârşit…
Ce bine este să fii singur şi să nu te vadă nimeni.