Eu…

Strop de soare şi rază de ploaie,
Picătura de ură se prelinge pe frunza moartă din copacul verde.
Căldura ei nu mă mai atinge…
*
Deschide-ţi aripile şi zboară către asfalt. Îmbrăţişează-l şi lasă-ţi creierul să se prelingă printre crăpăturile sale oripilând babele cu pudeli ce-şi fac promenada prin zonă. Când se strânge suficient de multă lume în jurul presupusului tău cadavru, ridică-te, adună-ţi creierii şi zâmbeşte-le. Spune-le că sunt la camera ascunsă şi vei vedea câte din sufletele celor prezenţi se ridică la cer. Deschide-ţi iarăşi aripile, îndreaptă-te către cer şi mănâncă-le pe toate cât timp se află încă în aer şi nu au ajuns la porţile raiului.
Deschide-ţi aripile şi îmbrăţişează asfaltul. Totul nu a fost decât un vis, o ultimă licărire într-o pereche de ochi aflată la nivelul solului.
*
Undeva, cândva, un fluture naiv se adapă dintr-un strop de rouă. Are aripile lui şi zboară, nu e preocupat de sensuri care nu există şi trăieşte făra grija zilei de mâine ce oricum nu va veni pentru el. Iar un strop de soare şi-o rază de ploaie mângâie o frunză moartă şi-i şterg picătura de ură cu aripi de fluture mort.
Undeva, cândva, un sens moare la naştere…

Am sticluţa mea cu ură şi o car mereu după mine. O ţin ascunsă la piept, într-un buzunar al haine, aproape de inimă şi bagată într-o pungă de hârtie. Din când în când o mai scot şi mai trag câte o duşcă, după ce mă asigur că nu mă vede nimeni.
Întorc capul şi privesc în spate, trag cu ochiul în stânga şi-n dreapta dupa care scot sticluţa de la piept, îi scot dopul şi iau o gură de ură. Scot un plescăit de satisfacţie, mă ling pe buze şi în timp ce pun sticla la locul ei simt cum ura începe să-mi ardă cerul gurii. Senzaţia aceea masochist de plăcută dispare treptat pe măsura ce ura îmi alunecă pe gât şi începe să mi se scurgă încet prin tot organismul, încercând să ajungă la inimă. Încep să tremur uşor, închid ochii şi… brusc îmi încleştez pumnii! A ajuns la inimă şi acum mi se răspândeşte în corp prin vene şi artere, scăldând fiecare celulă a corpului meu în ură pură. Cu flăcări aprinse în ochi văd în mod paradoxal cum totul începe să se înnegrească. Încep să tremur din ce în ce mai tare, am pumnii atât de încleştaţi încât simt că vârfurile degetelor îmi vor sfâşia carnea din palmă iar conturul venelor de la suprafaţă devine de ce în ce mai conturat pe măsură ce ele se umplă cu ură.
Fac un pas şi simt că se cutremură lumea. Fac încă un pas şi îmi doresc ca lumea să se cutremure cu adevărat. Mai fac încă un pas, şi încă unul, şi încă unul… Calc din ce în ce mai apăsat, ca şi cum le-aş aduce durere şi suferinţă tuturor celor din jurul meu, ca şi cum durerea şi suferinţa pe care le-o aduc ar depinde de greutatea pasului meu.
Cei din jurul meu mă privesc ciudat, cu teamă în ochi, şi se feresc de mine iar îi privesc ca şi cum ar fi nişte gunoaie şi îmi doresc ca fiecare pas făcut să le aducă lor în primul rând suferinţă.
Şi aş râde… aş râde malefic dacă lucrul acesta nu ar fi atât de răsuflat şi stereotipic.
Continui să calc apăsat şi plin de ură pură şi să-i privesc cu ochi plini de ură pură pe toţi cei din jurul meu până când ajung în sfârşit acasă.
Acasă sunt singur, nu mai e nimeni în jurul meu, nu mai am împotriva cui să-mi revărs furia şi ura, acea ură în stare pură, aşa că totul începe să se întoarcă împotriva mea. Simt cu ura începe să-mi ardă fiecare celulă din corp şi să mă macine treptat şi simt, şi simt, şi simt şi simt că o să explodez de atâta ura aşa că pun mâna pe o lamă… iar ura începe să mi scurgă treptat pe braţ… Tăieturi adânci şi haotice făcute din ură din care se prelinge ura sub forma unui lichid de un roşu întunecat şi în acelaşi timp strălucitor.
Pe măsură ce ura dispare… mă calmez dar… simt un gol în mine. Un gol care trebuie umplut cu ceva cât mai repede pentru că simt că încet dar sigur mă golesc de esenţă şi voi ajunge doar o carcasă fară conţinut. Privesc flaconul cu tristeţe de pe birou şi iau o pastilă. Nu mă vede nimeni şi deci nu mă feresc.
Simt gustul amar al pastilei pe limba mea uscată de ură şi încerc să o fac să alunece prin gâtul la fel de uscat cu o altă duşcă de ură. Cele două substanţe se întâlnesc, reacţionează şi simt cum goliciunea din mine e umplută treptat cu depresie în stare lichidă. Ura fierbinte e acum înlocuită de o depresie călduţă dar amară. Aş putea să zic foarte amară, extrem de amară sau să încerc să o compar cu ceva pentru a facea lumea să înţelegă mai bine nivelul ei ridicat de amărăciune dar… nu-mi mai pasă…
Lichidul călduţ şi amar spală orice urmă de ură din corpul meu. Ura din depresie reacţionează cu ura din mine şi se dizolvă simultan lăsând doar tristeţea… O tristeţe amară şi călduţă…

Nu va durea niciodată atât de mult să nu ai pe cât doare să pierzi. “Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat” este cea mai mare prostie pe care ar putea cineva să o spună. Mai adecvat ar fi „Nu plânge că s-a terminat, doreşte-ţi să nu se fi întâmplat niciodată”.
Ar trebui să fi bucuros că s-a întâmplat. De ce? Rămâi doar cu amintiri dureroase ce nu vor înceta să te bântuie pentru restul vieţii tale. Vei regreta o eternitate ceea ce ai avut şi ai pierdut. Te vei învinovăţi pe veci, îţi vei petrece viaţa gândindu-te la „ce ar fi fost dacă…”, vei cerşi zilnic cu lacrimi în ochi încă o şansă pe care nu o vei primi. Nu va durea niciodată atât de mult să nu ai pe cât doare să pierzi. Regretul e cel mai dureros sentiment. Amintiri plăcute ce odată ţi-ar fi adus poate zâmbetul pe buze indiferent de situaţie revin acum la suprafaţă precum nişte cuţite ce ţi se înfig direct în inimă.
Când nu ştii ce pierzi nu are ce să te doară. Poţi să îţi imaginezi dar imaginaţia nu va durea niciodată atât de mult cât doare realitatea.
Când nu ai nimic te ţine în viaţă speranţa unui viitor mai bun, speranţa că poate mâine va fi mai bine. Şi mâine chiar poate fi mai bine… Dar când pierzi… oricât de mult ai spera, oricât de mult ai dori, nu te poţi întoarce în trecut.
Visezi… visezi noaptea că totul e bine. Preţ de câteva clipe eşti fericit după care te trezeşti iar cu lacrimi în ochi, îţi readuci aminte de crudul adevăr şi o iei de la capăt.
Cel mai frumos e atunci când nu ai pe nimeni pe care să învinovăţeşti în afară de tine. Când ştii că ai reuşit să-ţi distrugi singur viaţa şi viitorul, când ştii că ai reuşit să răneşti şi singura persoană la care ai ţinut vreodată. Iar lucrul asta te va bântui pentru restul vieţii tale, nu o să poţi să te ierţi niciodată şi va trebui să trăieşti cu acea greutate imensă apăsându-ţi sufletul.
La un moment dat o să uiţi… O să fii bine o perioadă… o oră, o zi, o săptămâna, o lună, un an… Vei trăi cu impresia că totul e bine până când un vis, o poză, un gând, ceva… orice… îţi va readuce aminte de trecut. Şi o să te doară iar la fel ca la început. O să te învinovăţeşti iar pentru tot ce s-a întâmplat şi pe deasupră o să te învinovăţeşti pentru că ţi-ai permis să uiţi…
Stau şi mă gândesc ce rost are să speri la un viitor mai bun când tot ce ţi-ai dorit vreodată a fost în trecut? Nu îţi doreşti decât o altă şansă… o ultimă şansă… Iar timpul trece… Trece şi realizezi că eşti tot mai departe de trecut cu fiecare secundă, că şansa aceea şi aşa infimă devine şi mai mică pe măsură ce secundele se scurg… şi stai şi te gândeşti… ce rost mai are viitorul când tot ce vrei şi toate lucrurile la care speri se află în trecut?

Îmi bate-n geam raza de soare
şi mă priveşte îmbietoare,
îmi face semn să o poftesc
în casă, să mă încălzească,
dar nu doresc
şi o gonesc,
şi îi fac vânt de la fereastră.

Îmi bate-n geam un strop de ploaie,
ar vrea ca sufletu-mi să-nmoaie,
şi mă priveşte în mod parşiv
cu doi ochi mari şi expresivi,
crezând că mă va impresiona
şi voi ceda în faţa sa.
Ce prost…
Nu ştie că nu are rost.
Voi prinde-n geam o pătură cu pioneze
iar el nu are decât să se holbeze.

Îmi bate-n geam o frunză moartă
şi-mi spune că avem aceaşi soartă
şi vrea în casă s-o poftesc,
şi să vorbesc,
căci ea m-ar înţelege
şi că va face…
şi că va drege…
Îi mulţumesc sarcastic de grija ce îmi poartă
şi suflu-n ea să-mi zboare din fereastră.

Îmi bate-n geam un fulg de nea,
şi-ar vrea să intre-n casa mea,
să se aştearnă peste mine,
să-i ia pe fraţii săi cu sine,
şi să m-acopere-n zăpadă,
pură şi albă,
dorind să mă conserve-n ea
cât timp voi vrea.
Îmi fac o ciocolată caldă
şi-o aşez încet lângă fereastră,
fulgul de nea să îl topească.

Îmi bate-n geam un ghiocel
şi-mi spune să mă uit la el,
c-a stat atâta vreme ascuns,
că gerul iernii l-a pătruns,
a fost şi el de gheaţă acoperit
şi uite că a reuşit
să treacă peste şi a-nflorit.
Îmi bate ghiocelul în fereastră,
e optimist şi plin de viaţă…
Eu deschid geamul, îi zâmbesc,
şi-apoi cu-n singur deget îl strivesc.

E linişte în casa mea
şi-mi place aşa.

Aş vrea să fiu minutarul unui ceas, să număr minutele până în clipa în care o voi lua de la capăt. Să număr secundele până în clipa în care mă voi urni din loc.
Sunt curios ce fel de minutar aş fi, ce fel de culoare aş vea, cum m-aş comporta… viaţa unui minutar nu e chiar atât de simplă pe cât pare.
Aş putea fi minutarul unui ceas de lux. Aş putea fi de aur şi încrustat cu diamante. Sau aş putea fi pur şi simplu de metal. Asta nu ar conta însă prea mult. Mai importante ar fi cifrele de pe ceas. Orele…
Ar putea fi 12. Le-aş putea întâlni pe fiecare odată la cinci minute şi am putea discuta doar un minut. Doar 60 de secunde. Cu unele aş fi probabil certat şi am aştepta probabil împreună să se întoarcă secundarul. Cu altele poate că m-aş înţelege bine şi cele 60 de secunde ar trece ca prin vis. Ne-am spune la revedere cu lacrimi în ochi şi am aşteapta să treacă încă o oră pentru a ne revedea… încă 60 de minute… încă 3600 de secunde… Ce mult pare asta pentru un minutar. Oare următoarea cifră de pe ceas m-ar consola? Aş începe să mă plâng… să-i spun cât de mult îmi lipseşte cea de dinaintea ei… cât de mult va mai dura până când ne vom revedea…
Cred că cifrele ar fi prietenele mele. Secundarul doar un amic cu care mă văd odată pe minut. Poate că ne-am saluta reciproc atunci când ne vedem sau poate că l-aş urî pentru că apariţia sa înseamnă că trebuie să îmi iau la revedere de la o cifra dragă… sau poate că i-aş fi recunoscător că mă scapă de o cifră plictisitoare şi agasantă. I-aş face un semn de mulţumire discret, să nu mă observe cifra iar el mi-ar face repede cu ochiul după care ar pleca mai departe. Secundarul e grăbit, nu are timp de noi. Aleargă de la o cifră la altă, nu are când să se ataşeze de nimeni. Mă gândesc dacă se simte singur …. Eu… eu macăr aş avea cate 60 de secunde alături de cifrele pe care le plac. El…?
Cel mai ciudat ar fi tipul ăla scund care arată orele. E leneş… ceva la el mă face să cred că e leneş… Se mişcă încet şi lent, ca un melc… Doarme pe el…
Ne întâlnim din când în când. Odată pe oră mai precis. Eu mă uit stânjenit la el iar el nici măcar nu mă bagă în seama. Mă priveşte apatic, i se poate citi lenea şi indiferenţa pe chip. Sau poate că e prea obosit. Prea lipsit de chef să vorbească cu lumea, prea lipsit de poftă de viaţă. Se târăşte şi atât, nu-i pasă de nimic şi de nimeni.
Dacă aş fi un minutar mi-aş petrece o eternitate numărând minutele, discutând cu cifrele şi dorindu-mi ca secundarul să se oprească atunci când ajung la cifra iubită.
Cel mai trist aş fi dacă aş descoperi că nu-mi mai place nici o cifră… şi sunt obligat să le suport pe fiecare preţ de câteva secunde, pentru eternitate. Poate că acesta ar fi iadul… Am fi transformaţi în minutare de ceas iar cifrele ar fi cele 12 persoane ale căror prezenţă ne doare cel mai mult.
Mă uit la ceasul cu radio de lângă mine. Nu are minutar. Ar trebui să-l compătimesc sau…

O, tu, erou trist,
Abătut şi pesimist,
Mediocru şi normal,
Plictisitor şi banal,
Tu nu eşti decât un chip,
Un alt om, doar un alt tip.
Îţi doreşti să te remarci,
Nu ai cum, deci te complaci
În acelaşi vechi banal,
Mediocru şi normal.
Hei, tu, om pesimist,
Cu ochi goi şi un chip trist,
Plicticos, umil şi şters,
Îţi dedic mai mult de-un vers,
Iau întreaga poezie
Şi spun:
„Ţi-o dedic ţie!”

Dacă-i nor
Sau dacă-i soare,
De trăieşte
Sau de moare,
Cui îi pasă?
Chiar vă doare?
Mă gândesc…
Cred…
Mi se pare
Că lumea-i nepăsătoare.
C-o trăi
Sau c-o să moară.
O să-i doară?
Mă-ndoiesc…
Gândesc
Că oare
Lumea-i prea nepăsătoare,
Mult prea rece,
Şi preferă
S-se scufunde în uitare.
Ce-ai uitat sigur nu doare.
C-a trăit
Şi c-a murit,
Am uitat
Şi e păcat.
Dar lumea-i nepăsătoare,
Nu reţine şi n-o doare.
C-a trăit
Şi-acum ne lasă…
N-a contat şi nu ne pasă.

Şi stau acum…
Privesc în gol,
Sunt plin de gânduri care dor,
Sunt singur şi aştept să mor,
Doar totu-i gol
Şi toate dor.

Şi stau acum…
Doresc să zbor,
Să-mi fac culcuşul pe un nor,
Să scap de toate care dor,
Dar nu am aripi ca să zbor
Şi totu-i gol
Şi toate dor.

Şi stau acum…
Doresc să mor,
Şi-aş să plec în viitor,
Unde nu-s lucruri care dor,
Unde au aripi pentru zbor
Şi un loc rezervat pe-un nor.
Dar totu-i gol…
Ce viitor?

Şi stau acum…
Aştept să mor,
Sunt singur şi privesc în gol
Şi-s multe lucruri care dor
Şi-aş vrea să zbor
În viitor.
Dar n-am aripi şi totu-i gol…

Ce bine ar fi să fiu pe-un nor…

Le punem una peste cealaltă şi ne construim propriul nostru castel de metafore. Ne ascundem in spatele zidurilor sale înalte de metafore şi dormim în paturi de metafore, peste metafore şi înveliţi de metafore. Ne trezim dimineaţa în acelaşi castel de metafore şi ne scăldam faţa în razele soarelui care străluceşte altfel prin geamul de metafore. Ne ridicăm din patul de metafore în care am dormit un somn metaforic plin cu vise alcătuite din metafore şi mergem să mâncăm nişte metafore la micul dejun. Nu ne spălăm pe ochi pentru că avem ochi de metafore. Ne ridicăm de la masa metaforică şi mergem să urmărim nişte metafore la televizor. Mai ronţăim nişte metafore seara după care ne băgăm iaraşi în patul nostru de metafore.

Ne trăim astfel viaţa într-un palat de metafore împrejmuit de ziduri înalte de metafore ce ne feresc de ochii lumii. Ne place viaţa noastră metaforică, plină de înţelesuri ascunse, de gânduri negândite, cuvinte nerostite, voci pictate şi aripi de vis, precum şi alte lucruri metaforice ce se îmbină metaforic.

Şi suntem mândrii şi mulţumiţi de viaţa noastra metaforică şi ne gândim cu cât de multă invidie ne privesc cei din spatele zidurilor, ce îşi doresc roşi de curiozitate să afle ce se ascunde în spatele zidurilor metaforice fără să ştie că de fapt nu există nici o metaforă, nici un palat. Există doar un soare şi un vis, există doar o lume simplă ce ascunde în spatele ei o mare metaforă din care rupem din când în când bucăţi pentru a face din ele cărămizi pentru palatul nostru de metafore.

Îmi torturez mâna stângă ca şi cum ea ar fi responsabilă pentru toate. Îi fac tăieturi cu lama, îi bag ace sub piele, o zgârii, o lovesc cu un elastic. Dacă ar putea vorbi mi-ar spune probabil că mă urăşte. Sau poate nu ar spune nimic, poate că deja i-am frânt spiritul. Ar sta la fel de supusă ca şi până acum şi s-ar lăsa chinuită pentru ceva ce nu a făcut. Sau poate că m-ar întreba de ce îi fac ce-i fac. Probabil că nu i-aş spune nimic şi aş înfige încă un ac în ea.

Azi i-am băgat un ac de siguranţă pe sub piele. A fost mult mai greu şi mai dureros în comparaţie cu alte dăţi. Acul era mult mai gros, vârful mult mai tocit… Am reuşit însă într-un final să scot acul pe partea cealaltă dupa ce l-am trecut câţiva centimetrii buni pe sub piele, după care am închis acul de siguranţă şi mi-am admirat mândru opera. Mă simţeam ca un artist care tocmai a terminat o lucrare reuşită.

Pe de altă parte… acum că sunt mai lucid, mi-e milă de ea… E plină de semne şi nu ştiu cât de repede se va vindeca în condiţiile în care eu încă o maltratez iar unele tăieturi s-ar putea să îmi lase cicatrici. Sunt curios cum va fi peste câţiva ani… Va fi oare o ruină, plină de răni sângerânde, mai rău ca niciodată, sau îi voi privi oare amândoi cicatricile cu tristeţe?

Aş tăia-o de la cot şi aş strânge-o în braţe, să mă ierte pentru tot ce i-am făcut. E mâna mea, a fost mereu alături de mine şi totuşi suferă ea pentru problemele mele… E trist.

Sunt curios ce părere are dreapta despre toată faza asta. Până la urmă, ea îi face toate aceste lucruri, deşi eu sunt cel care îi dictează acţiunile. Sunt curios ce ar spune şi dreapta despre asta dacă ar putea vorbi. Ar fi oare o mână revoltată, care mi-ar cere socoteală pentru acţiunile mele sau aş descoperi că am o mână dreaptă tare sadică, ce savurează fiecare secundă în care o torturează pe stânga.

Mâinile mele sunt ciudate pentru că şi eu sunt ciudat.