Eu…

Hei, hei, afară strălucesc stelele. Luminile oraşului împiedică întunericul să înghită tot. Luminile din camera ta împiedică întunericul să înghită tot. Rar ne găsim într-o situaţie în care să fim înconjuraţi de o beznă absolută. Chiar şi atunci când închidem ochii suntem înconjuraţi de imagini izvorâte din gândurile noastre.

Mă gândeam… mulţi asociază teama de întuneric cu teama de necunoscut. Nu ştiu… nu mi se pare. Mie întunericul îmi inspiră singurătate. De aceea mi-e teamă mie de întuneric.

Necunoscutul nu mă sperie chiar atât de mult. Necunoscutul e necunoscut. Poate că în întuneric se ascunde un demon sau poate un câmp cu flori. Nu am de unde să ştiu. Dar singurătatea… singurătatea e altceva.

Aprind toate luminile din cameră şi nu mă mai simt atât de singur.

Sting toate luminile şi mă simt singur.

Şi stau şi mă gândesc… Cu luminile aprinse pot să văd cât sunt de singur. Pe întuneric nu pot să văd asta. Ar trebui să mă simt mai puţin singur pe întuneric. Dar pe de altă parte eu sunt cel care nu se teme de necunoscut.

Oare întunericul chiar există? Sau există doar singurătatea şi necunoscutul.

Eu nu cred că există întunericul. Nu l-am văzut şi nu l-am simţit niciodată. Cred că întunericul reprezintă materializarea temerilor noastre.

Băiatul-stea nu are degete. Băiatul-stea nu are nas. Băiatul-stea nu are urechi.

Băiatul-stea are doar două găuri mari pe post de ochi şi o gură pe care a îngheţat un zâmbet trist.

Băiatul-stea seamănă cu o stea. E palid şi alb, nu străluceşte, seamănă cu o stea doar ca formă.

Băiatul-stea mă priveşte acum de pe foaia unde e desenat. E trist. Mă priveşte dezamăgit şi îmi spune: „Dă-mi aripi…”

…

I-am făcut băiatului-stea o pereche de aripi. De demon.

Băiatul-stea mă priveşte trist, e dezamăgit.

„De ce mi-ai făcut aripi de demon? Vroiam aripi de înger”

Băiatul-stea e tare trist acum. Ar plânge dar nu are ochi, nu are glande lacrimale. Are doar două găuri.

„Îmi pare rău, băiatule-stea… Nu îţi pot da aripi de înger. Tot ce îţi pot da sunt aripi de demon”

„Dar eu nu sunt un demon”, îmi răspunde el.

„Asta e tot ce îti pot oferi. Îmi pare rau…”

Băiatul-stea mă priveşte trist.

„Sunt singur. Fă ceva… te rog…” îmi spune el. Ar plânge dacă nu ar avea găuri în loc de ochi.

…

I-am desenat o inimă băiatului-stea.

Băiatul-stea mă priveşte trist în continuare.

„De ce ai făcut asta? Acum mă doare şi mai tare…

Sunt băiatul-stea, nu am ochi, nu am nas, nu am urechi şi nu am degete. Am aripi de demon. Sunt trist. De ce mi-ai dat o inimă?”

„Nu ştiu, băiatule-stea… nu ştiu. Îmi pare rău”

Băiatul-stea mă priveşte trist.

…

Am vrut să-i desenez băiatului-stea pantaloni. Ce idee stupidă! Am renunţat repede la ea. I-am desenat în schimb o cană de ciocolată calda.

„Ce e asta?”, m-a întrebat el, trist ca de obicei.

„Ciocolată caldă”, i-am răspuns eu.

„Sunt băiatul-stea. M-ai desenat fără ochi, doar cu două găuri, fără nas, făra urechi şi fară degete. Sunt mereu trist. Mi-ai desenat aripi de demon şi mi-ai dat o inimă care mă doare. Acum îmi dai ciocolată caldă?”

„Stai puţin, băiatule-stea”

I-am desenat aburi ieşind din cicolata caldă. Acum era fierbinte.

Băiatul-stea mă priveşte trist în continuare.

…

Am şters cana şi i-am desenat băiatului-stea o floare. I-am pus-o în mână.

„Ce e asta?” mă întrebă el. „Ce simt în mâna mea?”

„E o floare”, i-am răspuns eu.

„Ce sunt florile? La ce folosesc? Ce să fac eu cu ea?”

Băiatul-stea e trist.

Băiatul-stea nu are ochi să poată vedea frumuseţea florii. Băiatul-stea nu are nas să poată mirosi floarea.

Acum sunt şi eu trist…

I-am dat o floare unei persoane care nu poate aprecia acest lucru. Ce-a fost în capul meu?

Băiatul-stea şi cu mine suntem trişti.

…

Am desenat un soare deasupra băiatului-stea. Soarele zâmbeşte şi are două puncte pe post de ochi.

„Ce e asta? Ce simt acum?” m-a întrebat băiatul-stea.

„E căldura soarelui. Simţi cum te încălzesc razele sale?”

„E … plăcut. Vreau să ajung la soare, să îl ating.”

„Îmi pare rău, ţi-am dat aripi de demon. Aripile de demon nu pot decât să te tragă în jos, nu te vor ridica niciodată până la soare.”

Băiatul-stea e trist şi dezamăgit. Ar plânge dacă ar avea cum.

Şi nici măcar nu i-am spus că soarele are ochi şi zâmbeşte. Aş şterge soarele, dar pe urmă l-aş lăsa pe băiatul-stea fără căldură. Nu sunt chiar atât de crud.

Băiatul-stea e trist. Nu ştie la ce mă gândesc eu.

…

Am mai desenat un băiat-stea. E mai mic, mai diform, mai urât. Mă priveşte nedumirit, fără a avea habar de ce se întâmplă.

Nici el nu are nas, urechi sau degete.Are tot două găuri pe post de ochi. În schimb, nu are nici inimă, nici aripi de demon. E doar un băiat-stea şi nu ştie nimic. Tot ce ştie este să ma privească nedumerit.

Vechiul băiat-stea e trist. Simte că nu mai este băgat în seamă.

„De ce nu mai vorbeşti cu mine?”, mă întreabă primul băiat-stea. Al doilea nu spune nimic, e mut. Nu ştie nimic. El este şi va fi pururi nedumerit.

Îl ignor pe primul băiat-stea şi îi fac un soare şi celui de-al doilea.

E un soare mai mic, mai urât şi nu e vesel. E trist. Dar nu e trist precum băiatul-stea, primul, ci e deprimat.

…

„Hei”, mă strigă băiatul-stea, primul dintre ei.

„Da…”

„Tu ai desenat soarele, nu?”

„Da”

„Tu mi-ai desenat aripile de demon, nu?”

„Da”

„Tu mi-ai desenat inima, nu?”

„Da”

„Tu m-ai desenat, nu?”

„Da, băiatule-stea… da…”

Băiatul-stea mă priveşte trist şi dezamăgit.

„Puteai să îmi faci ochi, dar nu ai facut-o. Mi-ai dat două găuri. M-ai făcut trist şi nici măcar nu pot plânge. Mi-ai dat o inimă care mă doare. Nu am nas, nu am urechi, nu am degete. Mi-ai dat aripi de demon în loc de aripi de înger. De ce?”

Am ridicat din umeri.

Băiatul-stea nu a văzut asta. El nu avea ochi, doar două găuri.

A continuat să ma privească trist şi dezamăgit pentru eternitate, aşteptând un răspuns ce nu avea să vină niciodată.

Uneori simt că sunt pe punctul de a avea o revelaţie. Că sunt la un singur pas de a descoperi adevărul universal şi absolut, de a realiza ceea ce se întâmplă cu adevărat, care e scopul vieţii şi alte lucruri de genul acesta.

Acum însă stau şi mă uit la ce mi-am făcut în ultimele zile. Asta sunt eu? Nu mă mai recunosc, nu mai ştiu cine sunt. Oare chiar m-am schimbat? Oare chiar o iau razna?

Mi s-a spus recent că am ochi de nebun. De psihopat chiar. Poate… De altfel, chiar şi acum scriu într-un stil nebunesc, sărind de la o idee la alta într-un mod haotic.

Ar trebui să ajung undeva, nu? Aşa că, hai să-i dăm drumul, să spun ce am de spus.

Uneori simt că sunt pe punctul de a avea o revelaţie. Că sunt la un singur pas de a descoperi adevărul universal şi absolut. Încep să realizez că există un sens, că toate lucrurile acestea se întâmplă cu un sens. Devin mai înţelept, mă maturizez însă doar pentru câteva clipe. Pe urmă îmi reamintesc tot… griji, durere, stress, suferinţă. Îmi reamintesc prin ce am trecut, realizez prin ce trec şi mă gândesc prin ce o să trec. Rahat! Încerc să îi dau un sens vieţii mele şi să mă gândesc care e scopul meu, de ce trăiesc însă singurul răspuns care îmi vine în minte este „De-aia!”.

Unii oameni trăiesc pentru un vis, au un ţel. Muncesc toată viaţa pentru a-şi atinge acel ţel după care sunt fericiţi. Oare chiar aşa să fie? Suntem fiinţe perisabile şi fragile până la urmă. Ne naştem, trăim pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, după care murim. Nu cred că avem vreun scop real. Nu… ni se implantează în cap nişte posibile scopuri încă de când suntem mici, pentru bunul mers al societăţii. Tu, de colo! Crezi că te-ai născut pentru a fi bogat? Crezi că în momentul în care acel spermatozoid a fecundat ovulul din care ai apărut puff! a fost creat şi scopul acesta odată cu tine? Nici măcar nu ştiai ce înseamnă asta atunci. Ne naştem fără nici un scop anume şi suntem puşi să ne alegem unul pe măsură ce creştem. Mă rog… pe măsură ce mă gândesc din ce în ce mai mult la asta începe să mă doară capul.

Stau acum şi scriu aceste rânduri. De ce? Degetele mi se plimbă agil pe tastatură, pe monitor apar caractere pe care creierul meu le interpretează apoi. Fuck, stai, am uitat să pun cratima, am uitat să pun virgulă, am uitat să pun diacrticicele… Şi toate acestea, cu ce scop?

Sunt doar un tip. Probabil că o să mor în câţiva ani. Lumea va continua şi fără mine. Mi-ar plăcea să ştiu că sunt centrul universului şi că odată cu mine dispare tot dar nu cred că va fi aşa. Oricum nu contează, eu nu voi mai fi. Pe urmă vei muri şi tu, persoana care citeşte aceste rânduri, vor muri şi cunoscuţii tăi, vom muri cu toţii. Poate chiar va veni apocalipsa şi un meteorit uriaş va distruge omenirea. Cui îi pasă cu adevărat până la urmă?

Uneori simt că sunt pe punctul de a avea o revelaţie. Că sunt la un singur pas de a descoperi adevărul universal şi absolut. Mi-e frică însă să nu descopăr că de fapt nu există aşa ceva.

Tam, ram tam tam!
Aţi observat că toţi încearcă să transmită un mesaj? Că toţi încearcă să pară profunzi, interesanţi, inteligenţi, intelectuali, culţi. Et caetera. Caută un motiv să îşi desfăşoare în faţa citorului bogatul vocabular de care dau dovadă, complexele idei şi neobişnuitele şi artisticile figuri de stil.
Uneori stau şi mă gândesc ce e cu adevărat în mintea unei astfel de persoane. Poate că unii simt într-adevar roz şi văd acru (sau dulce, să fie în ton cu rozul), aud cântecul culorii „mâine” şi pipăie vocile. Poate…
Cred că e interesant în lumea lor. Cred… Sau poate că e o lume foarte confuză.
Alţii trăiesc într-o lume mai simplă. Pentru ei cerul e albastru ca… cerul, norii sunt pufoşi precum… norii, iar soarele… soarele îi orbeşte. Nu se uită la soare din reflex.
Eu… eu trăiesc în lumea mea. Eu aberez.
Încerc să descriu ce văd. Merg pe stradă şi admir norii. Norii sunt frumoşi. Norii îmi plac. Stau uneori şi mă holbez ca nebunul la nori. Mă opresc în mijlocul drumului şi privesc cerul cu gura cascată, ca un copil salivând în faţa unui magazin cu bomboane. Serios! Am văzut odată nişte nori roz… Da, nori roz, şi eu m-am mirat. În momentul acela, am uitat de lumea înconjurătoare. Am stat câteva minute şi i-am admirat. Erau frumoşi. Pur şi simplu frumoşi. Stau acum şi mă gândesc cum aş putea să-i descriu. Erau… roz… frumoşi… erau nori roz şi frumoşi. Le-am făcut o poză, cel mai simplu.
Nu cred că ar putea cineva să îmi descrie norii. Norii mei sunt simpli, nu sunt artistici, nu sunt poetici, nu au înţelesuri ascunse. Norii mei sunt mereu frumoşi, uneori albi, deseori pufoşi şi mereu imposibil de exprimat. Acesta seamănă cu un chip de rege, văzut din profil. Aceea e coroana, acela e nasul lui încovoiat, uite-i şi barba stufoasă… Însă e rege pentru doar câteva clipe. Vântul, masele de aer, un avion, un ozn sau poate Dumnezeu l-au făcut să se schimbe. Acum pare a fi un vrăjitor. Un cap de iepure, o floare, un pumn încleştat.
Tu nu le poţi vedea mereu. Poate dacă ţi-aş face o poză şi aş contura ceea ce văd cu un marker… cine ştie? Tu vezi însă altceva. Poate că vezi un extraterestru sau poate că vezi doar un nor.
Norii mei sunt frumoşi dar nu îi pot descrie. Le pot face poze dar nu îi pot descrie. Pot să încerc dar…
Poate dacă aş avea un vocabular mai bogat… Poate că aş avea nori mirobolanţi, opulenţi, fantasmagorici însă cui îi pasă de asta? Mie sincer nu! Norii mei sunt frumoşi şi atât!
Florile mele sunt frumoase şi atât. Trandafirii mei sunt roşii şi miros frumos. Max e mare şi miroase urât. Afară e întuneric şi atât. Sunt trist şi atât, sunt vesel şi atât. Sunt şi atât.
Încercăm de multe ori să descriem ceea ce nu putem descrie. Unii încearcă, de fapt. Alţii vor doar să impresioneze.
Mi-ar plăcea să mă pun pe hârtie şi să îţi spun: „Asta sunt eu, asta simt…”.
Mi-ar plăcea să te iau de mână şi să îţi arăt cerul şi să îţi spun „Priveşte, aceia sunt norii mei. Sunt frumoşi…”

Cuvintele nu valorează cât un nor.

Hei, continuăm lecţia de data trecută sau nu?
Să începem…
Ai luat lama, da? O lamă de bărbierit. Ai grjă să fie sigilată, nefolosită. Dacă totuşi a mai fost folosită, nu-i nimic. Mai ţii minte faza cu bricheta de data trecută, nu?
Oh, stai, înainte să începem, asigură-te că ai la îndemână un sul de hârtie igienică sau nişte bandaje. Buuun! Atunci… să-i dăm drumul.
Eşti la început, nu ştii cum se procedează aşa că nu risca prea mult. Nu te tăia pe interior, cine ştie cum atingi vreo venă. Scopul nu este să te sinucizi… nu acum.
Ţine lama uşor aplecată. Trece-i muchia ascuţită brusc peste piele. Nu te-a durut, nu? La început, nu o să vezi mare lucru. Doar o linie albă pe piele. După care… încet… vor apărea primele firicele de sânge. Nu te aştepta la ceva foarte spectaculos decât dacă ai apăsat cu putere pe lamă. Are un tăiş foarte subţire astfel încat rana provocată e una curata, e ca o incizie şi nu o sfâşiere.
Ia o scurtă pauză şi descrie tot ce ai făcut pâna acum.

Apucă iar lama. De data asta, trece-o de mai multe ori peste piele. Eventual, încordează-ţi muşchii braţului. Ştiu, vederea sângelui te-a speriat, nu e aşa uşor să repeţi. În schimb, dacă repeţi gestul de mai multe ori, vei reuşi sigur să te tai aşa cum trebuie. Sângele nu apare imediat iar asta te ajută, creând un oarecare sentiment de frustrare.
„Am dat cu lama. De ce nu curge sângele? Vreau să îmi văd sângele cum se scurge…”
Apeşi din ce în ce mai tare, din ce în ce mai violent, îţi verşi toată frustrarea, toată durerea, toată dezamăgirea… Verşi tot…
Tu ai terminat de tăiat…
Sângele începe treptat să se scurgă…
Îţi admiri mâna. Îţi admiri tăieturile încununate de bobiţe sângerii.
Ia o scurtă pauză şi descrie tot ce ai făcut pâna acum.

A trecut ceva timp… Sângele s-a uscat pe mână. E culmea, e mult mai dureros acum decât atunci când te-ai tăiat. E din cauză că sângele s-a uscat şi a prins şi firele tale de păr. Pe măsură ce te mişti, pe măsură ce muşchii braţului se încordează şi se relaxează, echilibrul acela se strică. Firele de păr se eliberează din închisoarea lor şi odată cu asta rup şi bucăţele din sângele închegat. Sau coagulat mai bine zis, să par şi eu mai inteligent.
Stai şi îţi admiri mâna. Nu ştiai că sângele închegat e negru. Sau poate ţi se pare ţie că e negru. Sau poate că doar sângele tău e negru…
Ah! Ai grijă cum ţii braţul. Doare…
Ia o scurtă pauză mai bine şi descrie tot ce ai făcut pâna acum.

Ne apropiem de sfârşitul lecţiei. Ca temă pentru acasă, vă rog să experimentaţi şi să combinaţi ce aţi învăţat data trecută cu lecţia de azi. Eventual, puteţi încercă să tăiaţi pielea de deasupra acelor deşi… poate ieşi urât. Dar hei, cui îi pasă? Atâta timp cât te simţi mai bine…
Hai, nu te mai simţi vinovat. Ştiu, trebuie să ai mare grijă să nu vadă nimeni acele semne dar… a meritat, nu crezi? Aşa-i că te simţi mai bine acum?
Bravo… aşa te vreau!

Ne vedem data viitoare. Ce o să faci atunci?
O să te îndrăgosteşti.

La revedere, copii!
Sau nu! Staţi!
Ar trebui să am un mesaj pentru voi, să vă transmit ceva. Păi… Mergeţi la şcoală şi nu vă drogaţi, alcoolul dăunează grav sănătaţii şi fumatul ucide…
Încă mai trebuie? Chiar am nevoie de un mesaj ascuns? De o lecţie pozitivă?
Cam greu… lecţia mea e doar delirul unei minţi nebune. Nu e nici un mesaj…

Ai ales să te-ascunzi,

Să m-alungi,

Să mă uiţi şi să fugi.

Mă distrugi…

Tu regreţi,

Eu regret

Şi te-aştept…

Tu mă uiţi…

Mă cunoşti

Şi-acum plângi.

Şi eu plâng,

Sunt tăiat mai adânc,

Şi pe lat, şi pe lung.

Tu mai plângi?

Eu mai plâng…

Te-am iubit,

M-ai iubit,

Te-am rănit,

M-ai rănit.

Suntem chit?

„Niciodată”, ce cuvânt…

Poţi să mi-l scrii pe mormânt.

Nu mai fug,

Mă distrug.

Tu mai fugi,

Te ascunzi?

Eu mai plâng…

Te iubesc,

Te aştept,

Nu regret.

Tu regreţi?

Se începe cu un bold şi o brichetă.

Se ia boldul şi se trece prin flacăra brichetei. S-ar putea să îl mai sterilizeze puţin, cine ştie? Oricum, o fac mai mult pentru a mă juca cu flacăra brichetei.

Se ia boldul şi se împinge puţin în mână. Cu grijă, prima dată doare puţin aşa că nu trebuie împins prea mult, doar cât să rămână pe mână.

Se ia o pauză cât să scrii aceste rânduri.

Cu o mână ţii uşor pielea în spate iar cu cealaltă împingi ferm boldul. Va fi destul de dureros, dar nu foarte tare. Data viitoare va fi mai uşor, acul e deja sub piele, a trecut de stratul superficial. Dacă eşti îndeajuns de dus cu pluta, poţi simţi chiar anti-corpii şi celulele luptând împotriva acelui obiect necunoscut care le-a încălcat teritoriul. Desigur, nu mi-a plăcut niciodată această parte a biologiei aşa că nu am de unde să ştiu exact ce se întâmplă când acul străpunge pielea. Ştiu ca doare puţin, la început.

Se ia o pauză cât să scrii aceste rânduri.

Cu o mână ţii uşor pielea în spate iar cu cealaltă împingi uşor dar sigur boldul. Ah! De data asta cred că am exagerat… Cred că să înfipt puţin în muşchi şi nu a trecut pe deasupra lor, aşa cum trebuia. Dar nu-i nimic, repetiţia e mama învăţăturii. Continuăm lecţia.

Mai împingi puţin. Vezi cum se mişcă vârful acului pe sub piele. E destul de dureros dar deja nu te mai poţi opri. Vrei să vezi căt de departe poţi merge.

Se ia o pauză cât să scrii aceste rânduri.

Mai împingi puţin. Doare… doare iar. Începe să usture… Dar o treime din ac e deja sub piele. Nu, de fapt, e doar un sfert. Dar nu-i nimic, nu mai e mult până la o treime. O secundă, vă rog. Gata!

Ohohooo! Am trecut de o treime… ne apropiem de jumătate chiar. Încă puţin, încă puţin. Deja începi să uiţi de durere. De fapt, îţi dai seama că nu te-a mai durut acum. Eşti mult prea cuprins de emoţii. A intrat… e sub pielea ta…

Ok, stai… e stupid. Tocmai ţi-ai băgat jumătate de bold sub piele? De ce te bucuri? De ce scrii despre asta? Nu ştii, nu? Eh, oricum nu contează. Îţi place să faci aşa ceva, nu? Recunoşte… recunoaşte!

Se ia o pauză cât să scrii aceste rânduri.

Răsuflii oarecum uşurat. Tocmai ai luat o gură de apă, te-ai mai calmat puţin. Priveşti oarecum cu mândrie acul de sub pielea ta. Îţi mişti mâna, îl priveşti din toate părţile, eşti mândru de tine. Ai şi de ce… prostule…

Continuăm.

Mai împingi iar acul, constatând cu uimire că acum nu te mai doare deloc. Deja… două treimi sunt sub piele, tu nu ai simţit nimic. Stai… începe să te usture. E bine.

Mai împingi puţin. Foarte puţin de această dată… Trei sferturi din bold sunt sub piele, nu mai simţi mare lucru… cred că e timpul să scoţi vârful pe sub piele, prin celălalt capăt.

Te pregăteşti mental pentru acest nou pas.

Se ia o pauză cât să scrii aceste rânduri.

Ah! Ţii pielea astfel încât vârful acului să o străpungă şi nu să alunece iar pe sub ea. Gata… a ieşit. A ieşit…

Hmm… îl mai echilibrezi puţin, să fie egală distanţa la ambele capete. Îl admiri. Mai mişti mâna, îl admiri iar.

Gata. S-a dus. Ai terminat. Ai un bold înfipt sub piele. Bravo! Acum ce faci? Eşti plictisit… s-a dus tot, s-a rupt filmul. Nici măcar nu simţi acum sub piele. E… e acolo şi gata.

Stai! Mai ai încă patru bolduri!

Se ia o pauză cât să scrii aceste rânduri.

Se repetă pasul unu de încă patru ori. Eventual, puteţi experimenta şi puteţi încerca să vă înfigeţi boldurile în diverse forme. Aici încurajăm creativitatea artistică.

Cam atât pe ziua de azi, sunteţi liberi.

Data viitoare aduceţi o lamă.

„Fluieri?” mă întrebă ea.

„Nu fluieri, greieri.”

„Te întrebam dacă fluieri…”

„Nu greier, flutur”, i-am răspuns eu.

Era fosta mea prietenă. O visasem recent. Am visat că mă săruta pe gât. În realitate însă eram doar prieteni. Amici. Cred… lucrurile între noi nu s-au terminat niciodată într-un mod clar, poate că încă am fi dorit amândoi să mai încercăm odată. Cine ştie…

Uneori, îmi place să fac lumea să se mire, cum făcusem mai devreme. Jocuri de cuvinte scornite din senin, replici fară noimă menite să şocheze, reacţii imprevizibile. Mă amuză reacţia lor. Mă amuză să văd cum într-o singură clipă tot ceea ce credeau că ştiu despre mine se zdruncină.

„Huh?”

„Ce e cu tine?”

„Eşti bine? Ce ai?”

Mi-a plăcut dintotdeauna să mă joc cu minţile oamenilor sau măcar să cred că ma joc cu minţile oamenilor. Îmi place să fiu, să par mai bine zis, previzibil. Să las oamenii să îşi formeze o părere despre mine, să creadă că mă cunosc, că ştiu cine sunt, cum gândesc, cum reacţionez după care, fără un motiv anume, săii fac să pună la îndoială tot ceea ce credeau că ştiu despre mine.

„Nu te mai cunosc…”

Ştiu. Nici măcar nu m-ai cunoscut vreodată. Nu cred că am lăsat pe nimeni să mă cunoască. E mai interesant aşa.

Te plictisesc, aşa e?

Uneori, conversaţiile pe care le port cu tine sunt seci. Nu au nimic special, sunt banale şi nu fac decât să îţi răpească din timp. „I can always make you smile…”. Fals.

Zâmbeşti singură, nu ai nevoie de mine. Eşti bine sau cel puţin începi să fii iar bine. Viaţa ta merge mai departe şi fară mine… doar eu rămân în urmă.

Încerci să nu mă răneşti, îmi pot da seama.

Ştiu că te plictisesc, ştiu că nu mai am nici un farmec. Din când în când mă mai bagi în seamă, îmi mai arunci un os iar eu mă bucur exact ca un câine. Nu, nu regret asta… Oricât de mult m-ar durea lucrul acesta, absenţa ta e infinit mai dureroasă.

Ştii… mă gândesc… oare eu am fost vreodată special pentru tine? Chiar am fost ce îţi doreai tu? Chiar m-ai iubit? Sau doar ai crezut asta… Am fost speranţa ta, am fost cel care te-a ridicat şi mi-ai fost recunoscătoare. Şi pe urmă?

Pe urmă ţi-am făcut iar rău…

E prea târziu pentru mine. Nu mă pot despărţi de tine, nu pot renunţa la tine. Mă agăţ de tine ca de o ultimă speranţă, ca de un ultim lucru care mă ţine în viaţă.

Înainte eram totul… acum sunt nimic. Nici măcar un prieten nu îţi mai sunt, nici măcar asta nu mai simt. Oare mai vorbeşti cu mine din milă? Sunt doar curios… mă mulţumesc şi cu mila ta, e mai bună decât nimic.

Ţi-ai dorit atât de mult să fie ca înainte… acum îmi doresc eu… Comic, nu? Rolurile s-au inversat. Acum eu sunt cel care aşteaptă să fie totul iar ca înainte dar tu… tu nu mai vrei să fie ca înainte. Tu nu mai vrei şi gata.

Încep să cred că nu am fost niciodată ce ţi-ai dorit cu adevărat, ci doar ce ţi-ai dorit atunci… Dar nu-i nimic… Spune-mi ce doreşti acum să fiu şi voi fi…

Mda…

Te plictisesc, aşa e?

Mi-ar plăcea să îţi pot spune toate astea în faţă… Dar… te-aş răni inutil. Mă schimb… nu ştiu ce devin dar mă schimb…. Şi nu îţi va plăcea sigur ce voi deveni… ce sunt deja. Şi îmi fac singur rău, îmi distrug singur şanşele…. şi nimeni nu mai poate face nimic.

Să zicem că îmi mai dai o şansă… ce fac cu ea? Nimic… nu mai sunt în stare de nimic. Te-am pierdut definitiv…. şi nu pot face nimic… dar vreau să fac ceva… şi nu pot face nimic… dar vreau să fac ceva şi nu pot face nimic…. Nimeni nu poate face nimic, nici chiar tu.

Şi eu … eu ce mă fac? Unde mă duc? Ce mă aşteaptă?

Te plictisesc… nu? Nu ai timp de aşa ceva… Tu vrei să îţi refaci viaţa şi eu nu fac decât să te trag în jos.

Nu pot să mor… ţi-aş face rău. Oricum îţi fac rău.

Las-o baltă. Te plictisesc.

Îmi doresc apatia dar mai mult te doresc pe tine. Dar pe tine nu pot să te am. Aşa că îmi doresc apatia. Dar asta înseamnă să renunţ la tine. Şi nu pot. Te doresc pe tine. Dar nu pot să te am. Aşa că îmi doresc apatia. Dar asta înseamnă să renunţ la tine. E un cerc vicios.

Te plictisesc şi te rănesc, nu? Îmi doresc şi nu-mi doresc să citeşti asta. Şi-mi doresc şi nu-mi doresc să o iau razna.

Eu vreau înapoi în trecut. Tu nu?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se duce totul de râpă.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, simt cum începe să mă cuprindă apatia. O, dulcea apatie, dulcea nepăsare, dulcea lipsă a sentimentelor. Iei cu tine durerea mea dar unde o duci? O ştergi? Îmi vindeci rănile? O ascunzi până pleci?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se mai rupe o bucată din mine. Se rupe, sau dispare, sau nu o mai văd eu, sau se ascunde? Nu ştiu… dar nu mai e acolo. Unde se duce? Ce se întâmplă cu ea? Ce se întâmpla cu mine?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, simt că mă schimb. Mă schimb şi devin altul, mă transform în altul, mi se pare că sunt altul sau pur şi simplu sunt înlocuit încet, încet de o altă persoană? Nu ştiu. Cine e această persoană? Sunt tot eu? Nu ştiu.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, totul se schimbă. Mi se pare că se schimbă sau chiar se schimbă? Nu ştiu… conteaza? Simt că se schimbă, acesta e esenţialul.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se întâmplă ceva. E bine? E rău? Nu ştiu, dar nu îmi doresc să se întâmple nimic. E ceva rău în ceea ce mă priveşte. În ceea ce îi priveşte pe alţii… nu ştiu, poate că sunt fericiţi. Nu-mi pasă.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, o iau razna. Sau simt că o iau razna. Sau am luat-o deja razna şi acum conştientizez. Conteaza?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, se duce totul de râpă. Nu putem trăi în trecut?

O bucată de hârtie, o lacrimă, o frunză uscată, un strop de ploaie. O adiere, o şoaptă, un sărut, o atingere. O lamă, un strop de sânge, o rană, nimic.

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, ne scufundăm în abis. Sau mă scufund doar eu. Conteaza?

Ieri nu era aşa iar ziua de mâine nu aduc nimic bun. Încet, încet, totul se duce de râpă. Sau poate aşa mi se pare mie. Deşi… cine sunt eu până la urmă? Sunt cel de ieri? Cel de azi? Cel de mâine? Sunt toţi acei „eu” la un loc? Sau… nu sunt nici unul. Sunt doar un nimic fară formă care trece de la un „eu” la altul, fară să lase nimic în urmă decat o dâră de „eu”-uri folosite. Contează?

Azi puţin, mâine puţin… încet, încet, începe să nu mai conteze. Decât puţin… azi puţin, mâine puţin…