Eu…

…cuvinte, joacă-te cu ele şi dă-le forme inedite, modelează-le ca pe zapadă, fă-le să urce, fă-le să cadă, fă-le să pară ceea ce nu’s şi aruncă-le’n sus şi fă-le să cadă.

Sunt multe cuvinte, îţi zburdă prin minte, iau forme diverse, exprimă gânduri cuminţi sau gânduri perverse, rare sau dese, şi-aruncă-le’n sus fără să-ţi pese şi fă-le să cadă.

…căzut, unde-au căzut, s-au stricat şi-au tăcut, nu le-a plăcut, le-a durut şi-atât te-au urât că le-ai aruncat şi le-ai făcut să cadă, şi-au căzut în zapadă, a fost rece şi-urât, nu le-a plăcut, şi ia-le de jos şi aruncă-le’n sus şi fă-le să cadă. Iar.

…deodată, au căzut atât de des încât zapada sub ei s-a topit toată şi-a ramas doar o pată de cuvinte’n zapadă. Iar pata-i pătată, e pată-n zăpădă dar n’are cuvinte, ţi-ai adus tu aminte să le iei, le-ai luat şi te-ai dus şi ai vrut să le-arunci iar în sus dar nu ai putut aşa că frumos le-ai dat drumul jos căci ştiai c-au să cadă şi ele au căzut.

…de departe, s-a făcut noapte, e pustiu şi e gol.

Eram pe peronul Gării de Sud şi aşteptam sosirea trenului când am observat undeva pe margine, aproape de şinele de cale ferată, o ţigară. Era albă, complet albă, iar scrumul încă nu se stinsese. Avea acea nuanţă fină de argintiu, nuanţă ce spunea că acolo, în spatele acelui strat de cenuşă subţire, încă mai mocnesc scântei de foc. Şi fumega…

Era destul de frig afară iar lenea, sila şi oboseala după o noapte cu mult prea puţine ore de somn şi vise mult prea zbuciumate, mă opreau de la a îmi încheia haina. Pentru câteva clipe am simţit cum vântul îmi pătrunde prin oase. Doar pentru câteva clipe… Atenţia mi-a fost însă repede captată de un lucru aparent banal dar care m-a făcut să uit de tot ce mă încojura.

Ţigara aceea, fumată doar pe-un sfert şi aruncată sau poate scapată de un călător grăbit, fumega. Şuviţe subţiri de fum se ridicau încet în aer şi erau purtate de vânt în toate direcţiile. Se încolăceau şerpuit, se ondulau, dansau fascinant după care se disipau în aer. Asemenea unui fachir priceput, vântul chema la el firicelele de fum, le amăgea să părăsească învelişul protector de scrum argintiu, dansa cu ele preţ de câteva clipe, le făcea să se simtă speciale după care le alunga. Le risipea în aer, ca un copil râzgâiat ce îşi aruncă jucăriile de care s-a plictisit după doar câteva secunde, după care ademenea altele.

Am urmărit jocul vântului cu ţigara preţ de câteva minute, până când trenul a oprit brusc spectacolul. Purtată de rafalele puternice de aer ce au luat-o prin surprindere, ţigara s-a rostogolit rapid şi pentru câteva secunde scrumul s-a aprins iar. Locul griului fusese luat de un roşu incandescent, pătat cu picăţele negre iar fumul nu mai era.

S-a oprit după un timp.

Trenul a plecat din gară iar acolo nu a rămas decât un muc de ţigară călcat în picioare de oamenii grăbiţi.

Am plecat să caut albastrul cerului.

Nu mai era acolo sus, în locul lui apăruseră norii.

L-am căutat într-o picătură de sânge şi-un tăiş ascuţit dar nu l-am găsit.

L-am căutat în muzică şi artă dar nu am găsit decât un albastru fals. Cel adevărat nu era acolo.

L-aş fi căutat într-un pahar plin dar ştiam sigur că acolo nu voi găsi decât o cale şi mai scurtă către fundul prăpăstiei.

L-aş fi căutat dincolo de nori însă nu putea ajunge acolo.

Aşa că m-am dus să căut un telescop şi am început să privesc cu atenţie cerul. Albastrul său nu e aici pe pământ deci trebuie să fie dincolo de nori. Aşa că privesc prin telescop şi aştept ziua în care norii se vor risipi. Iar dacă albastrul cerului nu e nici dincolo de nori… înseamnă că a murit.

Îl vom înmormânta aşa cum se cuvine, şi în locul lui vom pune negrul. După care vom chema iar norii să acopere cerul…

Nimeni. Atât de nimeni.

Atât de nimeni, de nimic şi de deloc încât aproape că mă doare.

Aproape.

Dar acest „aproape” e mai aproape de „departe” decât de înţelesul său iniţial încât aproape că nu contează.

Aproape.

La fel de aproape ca mai sus.

Iar între mine şi durerile mele e un vid împărţit în mai multe viduri pe care le cheama “nimeni”, “nimic” şi “deloc” şi „aproape” le strigă din departare şi le cere să facă loc pentru „nicăieri” şi „niciodată”. Însă vidul e vid şi nu aude. În plus, vidul e vid şi nici măcar nu poate striga în primul rând, doar se preface, aşa că totul e inutil.

Văzând că nu e băgat în seamă şi nici măcar nu apare în povestea mea, „degeaba” pleacă. Şi aşa este degeaba şi ar ocupa vidul inutil.

Rămân doar „nimeni”, „nimic” şi „deloc”, iar „aproape” le priveşte de la distanţă.

Desigur, ar mai fi şi vidul, dar e degeaba.

As I stood there, staring at the deteriorated fabric of my sleeves, I began to wonder why am I doing all these things. What’s the point?

Too tired of thinking and almost sick of it, I engulfed myself in simple, repetitive and monotonous activities that required almost no use of my intellect. It was just another way of making the time pass by, bringing me a couple of seconds closer to my fated time of death. We all die eventually…

I started to stare at my sleeves again. Even though I don’t know why, I was really fascinated by them. They were old and stained since I’ve had this shirt for almost eight years now. Once to big for me, it fits me now just like a glove and in spite of its age, I like it. The shirt was completed by some pants from a pair of pajamas and it made me look like I just rose from my bed. However, that was not the case. There had been almost six hours since I got out of bed but I was too lazy to change into some more appropriate clothes. What’s the point anyway? It’s not like I was planning on leaving the house.

A long and difficult project awaited me and it had to be done until tomorrow but I didn’t really care. I was going to manage somehow, like I always do. I should have also started working on another project at least, also kind of urgent but hey… why? Why should I bother? There’s plenty of time left. Still, I didn’t feel at ease. I felt like something was pressuring me, like I … I don’t know. It just didn’t feel right.

Maybe it was the depressive music that I was drowning myself in for a couple of hours now, maybe it was the dull weather outside, neither good, neither bad, neither windy, sunny or rainy and clouded, just dull, or maybe it was nothing, just something happening only in my head. I just couldn’t put my finger on it.

After pressing the keystrokes once again and typing my thoughts, I returned yet again to staring at my sleeves. I know, it’s really stupid but it still something somewhat magic. There is absolutely nothing interesting about them and yet I feel fascinated at their sight, like they were something hypnotic. Or maybe I’m just starting to go crazy. Again.

The scar on my chest was still swollen. It’s somewhat ironic that from all the scars I made myself, the most visible of them and the worse looking, is the one near my heart. It’s as if everything healed in time and everything left no mark except for that. I had this huge cross slashed on my shoulder with dozens or even hundreds of tiny cuts, I had plenty of deep slashes on my arm, made out of rage, hate and sorrow and somehow, they’ve pretty much healed themselves. There are still some white lines across my arm, some reddish ones on my shoulder but they can pass unobserved. But that’s not the case with the one from my chest. It’s like a darkened pinkish tear on my white chest. Quite poetic, wouldn’t you say?

I’m thinking at the past right now and it all seems like a blur to me. I’m actually too afraid to try to remember anything, every piece of smile that I once shown is covered in tears. I have nothing to remember… everything is stained somehow…

I really don’t know what to do anymore. I’m growing more and more depressed each day and I’m slowly drifting apart from everyone. I feel bitter. Sour…

And then there’s the time when I don’t feel nothing at all. I wished for apathy for so long, I saw the lack of feelings like something desirable, like something that could make me feel better but I was wrong. There’s nothing good about it because there is nothing about it. You stop caring about yourself and everyone and every tiny bit of feelings, remorse or guilt that you might feel are almost instantly covered by it. You’re just left with nothing. And the worse part is that you don’t really bad about it because you stopped caring a long time ago. It’s just that… your brain… it keeps sending you all these signals and impulses, it keeps telling you that this is wrong, that you should try to change yourself, that you should at least feel some remorse. But you always manage to shut him up somehow. Because you don’t care.

It’s a bit sad… caring is what makes us human, it’s what makes us happy. And even though you aren’t really depressed about it, because you no longer feel that pain that once consumed you, you aren’t happy either. You’re just… miserable. Pretty much like a vegetable.

But you don’t care. Why should you?

Cică erau un el şi o ea. Dar nu e tipic.
El şi ea-ua nu se cunoşteau. Nu trăiau în acelaşi oraş. Nu trăiau nici măcar în acelaşi timp.
Ea se născuse acum vreo 200 de ani, într-un orăşel obscur din Franţa şi era deja oale şi ulcele atunci când se născuse el. De fapt, chiar şi noi vom fi morţi până atunci, el urmând să se nască peste alte 200 de ani de-acum înainte într-un oraş dintr-o ţară ce nici măcar nu a fost încă întemeiată.
Nici un prezicător fals nu i-a prezis ei că se va naşte un tip ca el undeva în viitor. Nu, pentru ea el era inexistent.
Fata, nu neaparat ştearsă şi banală dar cu siguranţă nememorabilă, nu a rămas în analele istoriei nici măcar ca un simplu nume pe jumătate putrezit dintr-o hârţoagă veche ce ţinea odată evidenţa populaţiei. Numele şi chipul ei, insignifiante în infinitatea de oameni ce au perindat şi vor perinda planeta pe parcursul existenţei sale, nu vor însemna niciodată nimic pentru el. Nici măcar nu se va gândi vreodată că o persoană nu ca ea, ci pur şi simplu asemeni ei ar fi putut să existe undeva în trecut, prezent sau viitor.
Nimeni şi nimic nu îi leagă. Nu sunt rude îndepărtate, nu au nimic în comun şi nici măcar eu, atotputernicul scriitor, cel în stare să ţeasă iţele poveştii după bunul său plac şi în limitele talentului, nu pot să îi conectez în vreun fel. Nu pot să găsesc absolut nimic care să îi lege în mod direct sau indirect decât poate undeva la un nivel insesizabil, să mă leg de un detaliu minor, stupid şi insignifiant într-un mod de-a dreptul telenovelistic.
„Ştii, fata aceea cu care s-a întâlnit ea odată pe stradă, avea o vecină care avea o mătuşă şi care şi care şi care iar într-un final ăla de a cumpărat ceva de la ea era ta’su lui. Al lui el.” Dar nu… nu ar avea rost…
Adevărul e că nu exista nimic care să îi lege. Şi atunci? De ce e povestea despre un el şi o ea?
Am spus că erau un el şi o ea. Un „erau” artistic, ce nu ţine cont de timp. Şi dacă într-un mod ipotetic acel el şi acea ea s-ar fi cunoscut, într-o altă viaţă, într-o altă lume şi într-un alt timp dintr-un alt univers, ar fi fost perechea perfectă. Iubire adevărată, ruptă din basme şi romane siropoase ce fac fetele bătrâne să suspine, iubire ce-ar transcede chiar şi acel timp ce le este acum potrivnic, dacă s-ar înfăptui… Din nefericire însă rămâne acel „dacă”.
Adevărul e că el şi ea nu sunt decât nişte numere. Două dintre infinitele pseudofeţe ale două pseudozaruri. Romantismul şi magia nu sunt decât o coincidenţă matematic egală cu 0,00000………..00000000001. Şanse matematic nule…
Poate de asta urăsc mulţi matematica.

Privesc pe geam prin perdeaua ce îl acoperă fără succes doar pe jumătate. Privesc stâlpul de iluminat a cărui lumină difuză răzbate prin fereastră, acompaniat de lumina slabă provenită de la ferestrele blocului din spate. Probabil că şi acolo priveşte cineva pe fereastră şi probabil că şi acolo priveşte cineva stâlpul de iluminat şi ferestrele noastre din care mai scapă câte o rază de lumină.

E noapte, e pe cât de întuneric poate fi într-un oraş unde nu toţi au somn şi nu toţi sting becurile. E şi pustiu, pe cât de pustiu poate fi într-o zonă destul de mărginaşă a unui oraş care oricum nu e străbătut aproape de nimeni după o anumită oră. E joi, e o zi din cadrul săptămânii iar mâine se munceşte, se învaţă, sau ne prefacem că facem ceva. E destul de trist să încerci să admiri peisajul şi să nu zăreşti decât un cer spălăcit, pătat de nori spălăciţi ce acoperă parţial o lună palidă, ce încearcă fără succes să întrerupă monotonia cerului. E o vreme bună să deschizi fereastra, să simţi frigul încă înţepător de afară şi să admiri cum urcă fumul către cerul monoton, palid, spălăcit şi cum scrumul se sfarmă în bucăţi incandescente la atingerea pământului.

Îmi cântă încet Katatonia şi să scald în ritmurile lor depresive şi totuşi aducătoare de alinare. Las muzica să îmi mângâie urechile, să îmi mângâie sentimentele, să mă învăluie ca un şiroi încet şi călduţ de calm amar ce uniformizează orice urmă de emoţie puternică, reducând-o la un nivel de nepăsare şi indiferenţă. Ar fi trebuit să fiu nostalgic, ar fi trebuit să fiu melancolic, ar fi trebuit să regret multe dar mă mulţumesc doar cu a fi. A fi şi atât.

Simt cum se scurge timpul pe lângă mine, simt cum vin şi pleacă secundele, grăbite şi parcă gri şi simt cum nu simt.

Ar fi trebuit să se întâmple multe acum, doar e atmosferă propice. Dar noaptea-i depresivă, eu apatic şi nu se întâmplă nimic. Fiecare îşi vede de sine însuşi. Într-un fel ne completăm, eu şi noaptea. Într-un fel suntem amândoi gri uniform, dar unul e alb şi negru iar altul e doar un negru ofilit, spălăcit şi rămas fără esenţă, fără vigoare, fără viaţă.

Şi totul e gri, şi noaptea e lungă…

Nepăsarea e o floare

cu petale albe, mari…

Iar pe fiecare în parte

scrie mare

„nu mă doare” şi „uitare”.

Pistilul ei e o vocală

oarecare,

aleasă la întâmplare

iar stamina e-o consoană

pusă acolo într-o doară,

dintr-o toană.

Aş vrea să vreau un ceva mic, mic, mic şi care să fie doar al meu. Să fiu singurul care îl vrea, să fiu singurul care şi-l doreşte şi să fiu singurul care visează la el…

Aş vrea să vreau un ceva mic de tot în care să îmi pun toate speranţele, pe care să sper că îl voi avea în viitor. Aş vrea să pot să îmi imaginez cum îl ţin în braţe, cum am grijă de el şi cum mă face fericit. Şi ar fi ceva-ul meu şi numai al meu. Dorit numai şi numai de mine se va simţi special şi mă voi simţi şi eu special fiind singurul care şi-l doreşte.

Aş vrea să vreau un ceva mic şi-aş mai vrea dacă se poate ca şi acel ceva mic, mic, mic de tot să vrea şi el să îl vreau. Poate să fie cel mai mic ceva din lume, poate să fie cel mai urât, poate să fie cel mai indezirabil atâta vreme cât va fi ceva-ul meu.

Şi îl aştept… şi visez că visez la el… şi visez că îl visez în visele mele şi pentru o secunda, o sutime de secundă, o miime de secundă, o bucăţică de timp îl văd şi ştiu ce este. Şi atunci aş şti măcar ce vreau să vreau, aş şti măcar ce vreau să am, aş şti măcar ce este acel ceva mic al meu şi aş şti să îl visez, să mi-l doresc, să îl vreau.

Aş vrea tare mult să vreau ceva… acel ceva mic, mic, mic al meu şi poate că undeva, captiv în spatele unei sutimi de secunda, miimi de secundă, bucăţică de timp din bucăţică de vis, se ascunde acel ceva mic, mic, mic de tot şi aşteaptă să vreau să îl vreau…

Vând fericire pe băţ.

E roz, pufoasă, ţi se lipeşte de mâini şi îţi încleştează buzele atunci când încerci să o guşti. E dulceagă şi ieftină iar izul ei de bâlci şi aroma de copilărie o fac să nu fie apreciată de gurmanzii fericirii.

Alături de mine cineva vinde aceeaşi fericire ambalată frumos, într-un staniol lucitor ce le ia ochii trecătorilor. E fericire de firmă, rafinată şi rezervată unei clientele selecte şi snoabe ce trece pe lângă ea, o cântăreşte atent în palmă, o priveşte stilat prin monoclu în timp ce aruncă şi câte o privire în scârbă şi cu coada ochiului către fericirea mea pe băţ.

În esenţă e aceeaşi fericire. E acelaşi amestec grotesc de iluzii şi speranţe deşarte, de visuri naive şi lipsă de contact cu realitatea. Diferenţa este că eu o vând pe băţ iar cel de lângă mine învelită frumos.

Şi tot în esenţă, nimeni nu cumpără de fapt fericire. Clienţii mei sunt cei dornici de a cumpăra ceva dar fără prea mulţi bani la dispoziţie recurg la mine şi la lipiciosul meu amalgam, iar clienţii lui cumpără de fapt ambalajul…

Un copil îşi scapă fericirea mea pe jos. Umplută de noroi, nu mai poate fi ingerată. Copilul ridică însă băţul şi zâmbeşte. Are ceea ce îl interesa de fapt. O bucată murdară de lemn, amintire imperisabilă a faptului că odată şi-a cumpărat fericire pe băţ. Iar fericirea… e mâncată de vrăbii şi linsă de câini în timp ce şobolanii molfăie ambalajele lăsate în urmă de clienţii celui de lângă mine.

La final apar şi pisicile. Avide de fericire, îmi miros mâinile ce duhnesc a aşa ceva şi năvălesc pe mine, sfâşiindu-mă feroce şi rozându-mi până şi ultimul oscior. Ridicându-mi-se sufletul la cer, ajung printre norişori pufoşi, aceiaşi nori din care se fac fericirea şi visele şi aceiaşi nori în care îşi fac îngerii nevoile. Măcar acum ştiu de unde vine mirosul…